7.10.2010

 
             Viaţa se scurge din mine,se scurge prin unghii picătură cu picătură...zac de câteva ore într-un colţ al canapelei cu aceeaşi întrebare pe buze: de ce mie?Mă dor până şi genele de când ai plecat,suspinele...privesc cum curge viaţa şi cel mai adesea închid ochii să te regăsesc; mă caut câteodată şi pe mine...eu cea de atunci...fericită.Ce înseamana cuvântul ăsta?Nu-l mai cunosc!Nu-l mai rostesc!Nu e al meu! Nu e pentru mine!Asupra chipului meu s-a abătut potopul,lacrimi înnodate cu durere...ce cununa!De ce mie?Am înghetat...ochii mei vad numai umbre,praf şi noapte.Sunt fixi,reci,seci,grei,uzi...sunt orbi...mi-e dor.Buzele mele murmură ceva de neînteles,tremură,sunt albe ca de mort,uscate,pătate,însângerate.Prin deschizătura buzelor se ridică tremurator gândul sufletului :de ce mie?Se înalţă tot mai sus,până atinge tavanul şi se sparge în mii de alte întrebări: de ce s-a terminat? de ce s-au întâmplat toate astea?cine a fost de vină?mă mai iubeşte?...sunt mii...prea multe ca pavilionul urechii să le cuprindă.Apoi e trupul ce zace într-o amorţire vecină cu moartea,într-un somn macabru şi are un iz de frunze mucegăite,de toamnă târzie cu moina .Şi viaţa se scurge picătură cu picătură,prin unghii se scurge viaţa...s-a făcut baltă pe podea...s-a facut baltă pe podea...de ce mie?
Sângele ce-a curs din mine nu a fost întotdeauna negru şi nu a mirosit mereu a hoit...nu!De fapt când se scurgea prin vene era roşu-auriu si mirosea a liliac.Acum e negru şi miroase a hoit!Da ce nu miroase în ziua de azi a hoit?!A devenit miros universal!Acum descopăr că până şi nasul mi s-a stricat...nu mai identifica adevărata mireasma a lucrurilor,a căzut în aceeaşi melancolie morbidă bacoviană...Suferinţa m-a acoperit ca praful,s-a depus în straturi şi până la urma m-am transformat într-un ghem de praf,bacterii şi păr,poate  de la praf m-a şi apucat tusea.E o tuse ce ţipă : mi-e rău!mi-e dor!mi-e rău de atâta dor!Aştept să se facă ceasul 9, să închid ochii, să mă scufund în vise.Visele imi spală ochii,imi redau mirosul şi imi îmbujorează buzele,în vise zâmbesc pentru că visele mă fac să uit realitatea,mă curăţă de praf,mă purifică.Eu în vise sunt reală şi în realitate  sunt doar o victima.Car pe umeri o soartă mult prea grea,căci nu o car doar pe a mea ci şi pe a celor din jur,sunt o Baba Dochia...în vis nu car nimic,doar zbor.Visul nu mi-l poate fura nimeni,viaţa mi-o poate sfărâma oricine.Visul nu-mi impune reguli,nu mă loveşte,nu mă face să sufăr,realitatea însă mă calcă în picioare şi câteodată doare atât de tare încât nu poţi să-ţi mai revii.Visul mă ascunde.Realitatea mă ucide.


             Când mă trezeam dimineaţa vedeam la fereastra mea o pasăre albă,într-o zi de 7  însă am găsit-o moartă şi plină de sânge,nu am putut să o reînvii...era speranţa.Aveam o floare roşie şi o ţineam pe pervaz,într-o zi de 7 s-a ofilit...era iubirea ta.Imi cumpărasem o perdea albastră pe care agăţam în fiecare seară câte o steluţă,într-o zi de 7 perdeaua a ars...erau planurile nostre.Realitatea mi-a ucis pasărea,mi-a ofilit floare şi a dat foc perdelei...visul e singurul care mi le aduce înapoi.M-am hotărât să zac în visare,să mă încui în mintea mea şi să reclădesc ce am pierdut.Dacă nu mor până te întorci  să ştii că eu încă te mai iubesc.