marți, 28 decembrie 2010

GENEZA SORŢII




Cu ochii roşi de-atâtea idealuri
Cu gura zdrobită,
Cu mâinile sleite de visuri si minuni
Şi-aşteaptă copilul soarta.
Moartea  asteaptă si ea.
Copilul răsufla aievea,
Cu greu plămânii lui vorbeau,
Iar  Moartea respira mireasma
Sorbindu-i sufletul pustiu.
Dar vezi tu,Timpul,o minune,
În pumnul lui copilul a strivit
Şi a creat deşărtăciunea
Şi-a risipit-o pe Pământ.
Cel din urmă a folosit-o,
Ca pe-o sămânţă a sădit-o.
Şi ce să vezi?!Minune mare
Au răsărit: un colţ de soare,
O lacrimă si un strop de cer.
Iar la sfârşit a apărut,copil şi el,un adevăr:
Un suflet căptuşit în carne,
Un gând închis într-o celulă,
O inimă şi două aripi atârnate
 De-un ungher al ponositei lumi.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu