Acum îşi dădu seama,văzându-l în prag,afară, el era băiatul din visul pe care îl avusese noaptea trecută, cel la care se gândise de dimineaţă când fuma pe pervaz.
- Îmi pare rău,nu ar fi trebuit să vin aici…îl privea cu ochii trişti şi plini de lacrimi în timp ce urcau în cameră.
- Aşteaptă puţin, o să aduc nişte prosoape uscate.
Era o cameră mică : un pat îngust lipit de perete,o chiuvetă pe post de etajeră,un şifonier vechi,masiv,un birou şi aproape de pat o măsuţă pe care se afla o scrumieră.Era întuneric căci geamul părea de fapt un mic tablou pe perete asa că atunci când se înapoie în cameră aprinse lumina.
- Poftim, să te ştergi!Plouă cam tare şi nu cred că o să se oprească prea curând. O privea iar încurcat ca un copil deşi trăsăturile drepte,tăioase , caninii ascuţiţi ce se iveau de câte ori zâmbea îl făceau să pară viclean,sigur pe el,răutăcios şi dur.
- Să caut nişte haine să-ţi dau să te schimbi.
Stătea pe o margine a patului şi îi privea spatele lat ce acoperea deschizătura şifonierului, mâna ei se plimbase pe acei omoplaţi voluminoşi ca două aripi strânse, simţise şarpele cu noduri de pe mijlocul spatelui.
- Uite! Încearcă pantalonii aştia albi şi tricoul albastru… mă tem că o să-ţi fie destul de largi hainele, dar e tot ce am, iar dacă îţi este frig să iei hanoracul meu.Mă duc să fac nişte ciocolată caldă până te schimbi.
Dădu din cap în semn de înţelegere şi îşi fixă privirea într-un punct pe podea până ce el ieşi din cameră şi rămăsese ceva vreme aşa pentru că se oprise în prag parcă vrând să mai adauge ceva,apoi trase uşa după el, fără să a o închide de tot.
Privea hainele uimită,le mai văzuse într-un magazine,dar nu îşi mai amintea unde şi când,ştia doar că îi plăcuseră, deşi nu înţelegea de ce manechinul care le purta era o fată.Îşi dădu jos jacheta din piele, se descălţă,apoi îşi scoase cu grijă cămaşa cu imprimeu de leopard ce i se lipise de trupul strâns la mijloc de un corset imaginar.Lenjeria neagră îi scotea în evidenţă rotunjimea umerilor uşor bronzaţi, a coapselor pline pe care le ştergea uşor cu un prosop albastru.Din spatele uşii se auzi un zgomot,îi simţise prezenţa, ochii aceia oaze în mijlocul iernii ruseşti de pe faţa lui, o priveau îndureraţi.Hainele îi erau foarte largi, împrumutase cureaua de la blugi pentru a-şi fixa pantalonii care tot cădeau.
- Nu e amuzant…răspunse ea râsului ce se auzea după hol.
Acum simţise mirosul de ciocolată caldă,dulceag,moale, aburii o învăluiau precum un pulover pufos şi îi relaxau muşchii, alungau frigul ce îi stăpânea oasele.Între timp şi părul i se mai uscase, iar hainele acelea largi şi mari completau imaginea de copil naufragiat.
Îi întinse cana fierbinte cu grijă, apoi îşi aprinse o ţigară.
- Aş putea să iau şi eu una?
- Nu te-ai lăsat?
- Se pare că nu.
“ Nu te-ai lăsat?” întrebarea se tot repeat în capul ei, cuvintele se loveau de craniu şi se auzeau din nou sacadat, cu intensităţi diferite…De ce nu a întrebat-o pur şi simplu “Fumezi?”, de ce “ Nu te-ai lăsat?”, de unde ştia el că vrea să se lase sau că a vrut ?! Fruntea i se încreţise uşor, îşi ridică ochii şi îl privi nedumerită.Unde îl întâlnise?! O tulbura ceva, simpla lui prezenţă o intimida…cine era acest băiat? De unde o cunoştea?
- Ai păţit ceva? Eşti tăcută.
- Nimic…
Deodată râse zgomotos dezvelindu-şi caninii, subţiindu-şi buzele trandafirii:
- Atunci cu siguranţă ai ceva…draga mea ştii bine că răspunsul asta mă chinuie, poate nu am o memorie excelentă,dar “nimic-ul” tău mi-l amintesc foarte bine.Îşi aţinti ochii spre ea şi îi zâmbi cu nostalgie.
- Când înainte?
- A! da …era să uit…ironia ta, ţi-am zis că eşti o fată ciudată.Vii la mine, îmi baţi la uşă după atâta timp,pleci fără să-mi spui ceva, iar acum te preface că nu îţi aminteşti de mine…Mă amuzi, eşti diferită, încurcată ca un mister, ca o enigmă, pe lângă faptul că de când nu ne-am mai văzut te-ai făcut şi mai frumoasă şi o atinse uşor pe obraz. Fiecare celulă îi vibra, pupilele i se dilatară,iar respiraţia îi deveni greoaie, ochii însă îl priveau întrebător, la un moment dat când faţa lui era suficient de aproape ca buzele lor să tremure una în îmbrăţişarea celeilalte ea izbucnii:
- Cine eşti?Nu-mi amintesc de tine…atunci izvorârâ lacrimi din colţurile lăsate ale ochilor.
- Ce ai ? o cuprinse cu ambele mâini şi o zgudui speriat. Ce-i cu tine? Ai păţit ceva?
- Nu ştiu cine eşti şi îmi este frică de tine…am venit aici doar pentru că te-am visat, am visat acest loc…nu ştiu, îmi pare rău nu-mi pot aminti mare lucru din trecutul meu…de la accident totul s-a schimbat.Îmi pare rău o să mă schimb şi am să plec.
Se ridică brusc, respiră căci toate cuvintele o sufocară, însă deodată căzu epuizată pe pat ca moartă...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu