Sunt un om banal ,intr-un oras banal

      M-am suit aici sus să vad cum pleacă soarele ,să fiu mai aproape de el când se adănceşte în marele oraş.M-am suit aici sus să respir aerul nopţii,aerul oraşului,să privesc cum totul amorţeşte.Oraşul suspină,la fel si eu…încerc să-l prind de mână şi să-l rog să se întindă lângă mine să privim noaptea asta mare,infinită.O să privim stelele si o să vedem până departe-n sus…o să vedem lumea aia absoluta,departe de a noastra.O să fim doi copii care rad,care-şi pun dorinţe la fiecare stea căzătoare…vom fii doar noi,doar noi doi:eu,un om banal şi tu,un oras banal.Prea mici ca să înţelegem lumea,prea visători ca să mai luptăm,prea obosiţi ca să mai vorbim.Mai avem noi oare ceva să ne spunem?!Suntem prea indiferenţi,însemnam prea puţin pentru univers,pentru timp,prea banali ca lumea să ne vadă durerea si teama din ochi.Ne-am pătat de prea mult timp cu alb si negru,prea mult timp am stat in uitare.Mai ţii minte când te-am cunoscut si am visat că vom face totul impreună?Când am crezut că zidurile tale,străzile tale,maşinile tale,oamenii tăi mă vor face fericit?Am crezut că imi vei schimba viaţa,că mă vei face să devin cineva…am visat că tu oraşule mă vei iubii şi mă vei asculta mai mult decât o fac oamenii…dar nu mi-am dat seama cât eşti de banal.Trebuia să-mi spui asta de la început,să vorbeşti cu mine şi să-mi spui adevarul:că nu tu mă vei ajuta să-mi realizez visele,trebuia să-mi spui că eşti monoton,visător,schimbător,dar mai ales banal.M-ai facut să sper degeaba!M-am înecat în fumul tău atâţia ani cu speranţa în ochi…ar trebui să te urăsc,dar sunt prea banal ca să o fac.Acum nu mai pot decât să-mi plec capul pe umărul tău şi să dorm.Acum e prea târziu să mai schimb ceva, sunt un om banal,intr-un oraş banal si lumea e prea ocupată să vadă asta.