marți, 28 decembrie 2010

GENEZA SORŢII




Cu ochii roşi de-atâtea idealuri
Cu gura zdrobită,
Cu mâinile sleite de visuri si minuni
Şi-aşteaptă copilul soarta.
Moartea  asteaptă si ea.
Copilul răsufla aievea,
Cu greu plămânii lui vorbeau,
Iar  Moartea respira mireasma
Sorbindu-i sufletul pustiu.
Dar vezi tu,Timpul,o minune,
În pumnul lui copilul a strivit
Şi a creat deşărtăciunea
Şi-a risipit-o pe Pământ.
Cel din urmă a folosit-o,
Ca pe-o sămânţă a sădit-o.
Şi ce să vezi?!Minune mare
Au răsărit: un colţ de soare,
O lacrimă si un strop de cer.
Iar la sfârşit a apărut,copil şi el,un adevăr:
Un suflet căptuşit în carne,
Un gând închis într-o celulă,
O inimă şi două aripi atârnate
 De-un ungher al ponositei lumi.


O.A.M.E.N.I




Oamenii sunt peşti!
Oamenii sunt păsări!
Oamenii sunt nori!
Oamenii sunt ape!
Oamenii sunt munţi!
Oamenii sunt... simplu... oameni!
HA!HA!HA!Ce-i face oameni?Părul?Buzele?Mâinile?Degetele?Ce?
HA!HA!HA!Nimic...asa sunt ei…oamenii
Sunt creaturile alea ciudate ce merg mereu pe stradă cu capul in jos,
Cu privirea in pământ.
I-ai văzut şi tu,nu-i asa?
Vorbesc,cânta,râd,plâng...HA!HA!HA! sunt oameni.
Ai văzut,seamănă cu niste păpuşi,
Fiecare are sforile lui si sunt traşi în dreapta,în stânga,cad,se ridică...
HA!HA!HA!Am văzut si oameni fară sfori!
Ei erau diferiţi faţă de ceilalti...
HA!HA!HA! oameni ciudaţi...
Mă plimbam pe o stradă ce ducea spre un parc
Şi acolo pe o bancă i-am văzut.
Erau doi.
Se scăldau unul în ochii celuilalt,se căutau unul în zâmbetul celuilalt
Şi nu aveau sfori,erau liberi.
M-am mirat când am văzut una ca asta,mă intrebam cum e posibil asa ceva!?
Apoi am aflat răspunsul chiar de la ei doi:
Fata aceea cu părul plin de flori de cireş s-a regăsit in buzele lui
 Şi a vrut să-şi ia sufletul inapoi,a încercat să-l soarbă,
Dar nu a reusit pentru că a mai incercat o data.
Mă aşteptam să poată lua înapoi ce era al ei,însă nici de data asta nu a reuşit.
Am crezut că o să fie tristă,dar ea râdea.
Cum să râzi când ţi-ai pierdut sufletul si nu ţi-l poţi lua înapoi?!
Nu ştiu care sunt mai ciudaţi oamenii cu sforile sau cei cu sufletul rătăcit...
HA!HA!HA!

PREZENT




Când viata azi iţi pare tot mai grea,
Umerii lăsaţi îţi sunt de durere,
Măcinat de gânduri nu poţi dormi.
Taci,te-ascunzi dupa tăcere.

Când soarele se ascunde-n blocul gri,
Mâinile tremurânde cauta o soartă,
Asudat continui drumul pe o cărare moartă.
Orb,faci paşi făra de vedere

Când zâmbetul nu ţi-l mai vezi,
Gura ta caută un adevăr ce nu există,
Întristat iţi speli gura de păcate.
Mut,trăieşti într-o lume care te înjunghie

DESTINUL UNEI TINERE FECIOARE




Mă vărs în sufletul tău
Precum un fluviu se varsă într-o mare.
Mă acopăr cu tine
Cum se acoperă luna cu nourii negri.
Însetată,îmi potolesc ardoare cu buzele tale
Ca o căprioară ce se adapă într-o zi toridă.

Marmura trupului tău inundă lumea mea .
Smaraldul ochilor tăi mă-ncătuşeaza adesea.
Căci născuta’s din tine, Adame,
Şi-n trupu-ţi ard ca o flacăre rece.

duminică, 26 decembrie 2010

9 litere

   Fericirea te leaga la ochi....cand esti fericit esti de fapt orb.Fericirea te imbata cu speranta, iti deformeaza realitatea si o transforma in vis.Fericirea iti da totul...iti cresc aripi si plutesti,si plutesti...si plutesti.Insa fericirea are un mare defect...cere rasplata,ce e si mai rau e ca atunci cand iti ia ,iti ia tot...tot ce ti-a dat si tot ce ai,te lasa gol,te lasa la pamant si zaci,si zaci...si zaci!Trec mii si mii de zile si cu greu te ridici,mai intai in genunchi,apoi cu greutate,sprijinit, te ridici in picioare...inveti din nou sa mergi,iti stergi fruntea de sudoare,iti pui un zambet fals pe buze,unul pe care-l gasesti..din vremea aia cand erai fericit si iti continui viata.Inainte sa o iei de la capat iti spui "nu am sa mai caut fericirea" insa o doresti,chiar daca asta ar insemna sa cazi din nou.Iti propui sa nu te mai implici,sa uiti,sa nu-ti mai pese...dar vietii ii place sa-si bata joc.Esti prins iar in aceeasi capcana,si iar ,si iar...Diferenta e ca durerea se accentueaza pe masura ce cazaturile devin mai dese.La final te trezesti in spital cu mii de rani...te intrebi "a meritat sa caut fericirea?" apoi te uiti in cutia cu amintiri...sute si sute de poze,cu sute si sute de zambete,cu sute si sute de suflete...merita sa cauti fericirea chiar daca trebuie sa mori in cautarea ei.De cele mai multe ori mori inainte sa o gasesti,dar macar ai luptat,ai incercat.
Oamenii se sinucid pentru ca au aflat ca nu pot gasii fericirea

sâmbătă, 25 decembrie 2010

dorinta de Craciun

   Se mai termina o zi cu un "daca" pe buze.Maine o sa zic "poate" si o sa dispara "daca".Poimaine "poate" se transforma in certitudine.Te-ai intors la mine...esti acelas pe care l-am sarutat in mare.Ce uneste marea nimic nu poate sa separe.Maine o sa-mi atingi mana si o sa-mi spui "mi-a fost dor".Am sa suspin si-am sa spun "poate".O sa iesim,o sa te uiti in ochii mei si o sa-mi spui "mi-a fost dor".Am sa-mi plec ochii si am sa  spun "poate".O sa ma strangi de mana si o sa-mi soptesti "mi-a fost dor".O sa ma inrosesc si am sa murmur "poate".O sa ma saruti...buzele mele or sa deseneze pe ale tale un "poate".Poimaine o sa ma cauti,o sa ma suni,nu o sa poti sa stai fara mine.Sigur!

sâmbătă, 11 decembrie 2010

7.10.2010

 
             Viaţa se scurge din mine,se scurge prin unghii picătură cu picătură...zac de câteva ore într-un colţ al canapelei cu aceeaşi întrebare pe buze: de ce mie?Mă dor până şi genele de când ai plecat,suspinele...privesc cum curge viaţa şi cel mai adesea închid ochii să te regăsesc; mă caut câteodată şi pe mine...eu cea de atunci...fericită.Ce înseamana cuvântul ăsta?Nu-l mai cunosc!Nu-l mai rostesc!Nu e al meu! Nu e pentru mine!Asupra chipului meu s-a abătut potopul,lacrimi înnodate cu durere...ce cununa!De ce mie?Am înghetat...ochii mei vad numai umbre,praf şi noapte.Sunt fixi,reci,seci,grei,uzi...sunt orbi...mi-e dor.Buzele mele murmură ceva de neînteles,tremură,sunt albe ca de mort,uscate,pătate,însângerate.Prin deschizătura buzelor se ridică tremurator gândul sufletului :de ce mie?Se înalţă tot mai sus,până atinge tavanul şi se sparge în mii de alte întrebări: de ce s-a terminat? de ce s-au întâmplat toate astea?cine a fost de vină?mă mai iubeşte?...sunt mii...prea multe ca pavilionul urechii să le cuprindă.Apoi e trupul ce zace într-o amorţire vecină cu moartea,într-un somn macabru şi are un iz de frunze mucegăite,de toamnă târzie cu moina .Şi viaţa se scurge picătură cu picătură,prin unghii se scurge viaţa...s-a făcut baltă pe podea...s-a facut baltă pe podea...de ce mie?
Sângele ce-a curs din mine nu a fost întotdeauna negru şi nu a mirosit mereu a hoit...nu!De fapt când se scurgea prin vene era roşu-auriu si mirosea a liliac.Acum e negru şi miroase a hoit!Da ce nu miroase în ziua de azi a hoit?!A devenit miros universal!Acum descopăr că până şi nasul mi s-a stricat...nu mai identifica adevărata mireasma a lucrurilor,a căzut în aceeaşi melancolie morbidă bacoviană...Suferinţa m-a acoperit ca praful,s-a depus în straturi şi până la urma m-am transformat într-un ghem de praf,bacterii şi păr,poate  de la praf m-a şi apucat tusea.E o tuse ce ţipă : mi-e rău!mi-e dor!mi-e rău de atâta dor!Aştept să se facă ceasul 9, să închid ochii, să mă scufund în vise.Visele imi spală ochii,imi redau mirosul şi imi îmbujorează buzele,în vise zâmbesc pentru că visele mă fac să uit realitatea,mă curăţă de praf,mă purifică.Eu în vise sunt reală şi în realitate  sunt doar o victima.Car pe umeri o soartă mult prea grea,căci nu o car doar pe a mea ci şi pe a celor din jur,sunt o Baba Dochia...în vis nu car nimic,doar zbor.Visul nu mi-l poate fura nimeni,viaţa mi-o poate sfărâma oricine.Visul nu-mi impune reguli,nu mă loveşte,nu mă face să sufăr,realitatea însă mă calcă în picioare şi câteodată doare atât de tare încât nu poţi să-ţi mai revii.Visul mă ascunde.Realitatea mă ucide.


             Când mă trezeam dimineaţa vedeam la fereastra mea o pasăre albă,într-o zi de 7  însă am găsit-o moartă şi plină de sânge,nu am putut să o reînvii...era speranţa.Aveam o floare roşie şi o ţineam pe pervaz,într-o zi de 7 s-a ofilit...era iubirea ta.Imi cumpărasem o perdea albastră pe care agăţam în fiecare seară câte o steluţă,într-o zi de 7 perdeaua a ars...erau planurile nostre.Realitatea mi-a ucis pasărea,mi-a ofilit floare şi a dat foc perdelei...visul e singurul care mi le aduce înapoi.M-am hotărât să zac în visare,să mă încui în mintea mea şi să reclădesc ce am pierdut.Dacă nu mor până te întorci  să ştii că eu încă te mai iubesc.

sâmbătă, 4 decembrie 2010

note de iarna(primele cuvinte)

              Incerca sa nu se gandeasca la ce facea,doar mergea,se lupta cu vantul care o tot oprea... iar viata o lega de maini si de picioare si o impiedica sa-si realizeze scopul.Curentul de la metrou ii inrosi ochii,radioul bazaia, cu miscari stangace lasa muzica sa-i curga in casti,sa-i alunece in ureche,sa-i tina mintea cat mai ocupata."Daca..." si "daca..." si  "daca..." se inmulteau oricat ar fi incercat sa cante in gand.In geam se zarea o fetita speriata,cu ochii blanzi,tristi,cu gura mica,frageda,sfioasa.Mirarea din privire oglindea misterul ce o invaluia.Usile se deschisesera.Trase aer in piep si gandi: de doua ori la stanga,cum ajung la suprafata il sun si nu iau RATB-ul,o sa merg pe jos"
   Urca scarile cu teama,mainile ii tremurau cand scoase telefonul...o voce ragusita raspunse:
  -Da...
  -Neatza!Esti acasa?
  -Acum m-am trezit...
  -Bine atunci...in zece minute sunt la tine.Ai face bine sa cobori si sa-mi aduci lucrurile.
  -...
  Inchise telefonul,il baga inapoi in buzunar si tremurand porni mai departe.Mintea ei imprastia cerneala,randurile se trasau,cuvintele se formau,frazele se coagulau devenind ganduri.Ii era si mai tare frica,ii venea sa planga...lacrimile curgeau necontrolat.Trebuia sa se stapaneasca,isi sterse lacrimile,isi ridica usor capul,inca nesigura ...se apropie.
 La usa nu era nimeni.Era dezamagita : "daca nu o sa vina?! ce o sa ma fac?"...astepta...ii era frica sa sune iar.Trecusera inca cinci minute cand se hotari sa sune,insa atunci din interiorul cladirii se auzira pasi,apoi un zgomot...era clanta puternic zdruncinata.Buimac isi scoase capul pe usa:
  -Ce-i cu tine aici?
  -Am venit  sa-mi iau lucrurile,m-am saturat sa ma rog de tine sa mi le aduci.Da-mi lucrurile!
  -Nu le-am adus...
  -Si ce mai astepti?
  Se apropie usor de ea...ochii ii sclipeau intr-un mod ciudat.Ea observa!stia si el ce avea sa se intample.Isi inalta capul si mai sus,sa-i demonstreze ca nu avea de gand sa urce la el si cu atat mai putin sa ramana.
  -Vino! hai sa mergem sus...
  -NU!Te duci si mi le aduci!
  -Haide ma...mi-e frig...
  -Pai...tocmai...te duci si mi le aduci si apoi te bagi iar in pat.
  -Sunt racit,nu e bine sa stau afara.
  -Adu-mi alea si apoi stai in casa...faci ce vrei tu...
  -Asta ar insemna sa urc,apoi iar sa cobor si o sa-mi fie frig si racesc mai rau.Vino pana sus.
  O lua de mana.Tresari.Inima pulsa,pieptul tresalta....degetele se inrosisera,obrajii se imbujorasera.Atunci incepu sa ninga.Fulgii cadeau...isi terminau zborul pe buzele ei ,fluturi albi pe maci rosii.Trupul lui respira usor si  mangaia fruntea si ochii copilei.Se priveau...plusul si minusul se intalnira.
 -Urc doar daca ai ciocolata calda.
 -Ma duc sa cumpar.
 -Bine atunci...

 
   

vineri, 3 decembrie 2010

Introducere

Mi-am pierdut sufletul printre miile de hartii scrise,ganduri lichide ce se scurg din foile ude ce zac aruncate prin zeci de sertare.Podul palmei nu-mi mai ofera un refugiu,nu ma mai acopera,nu ma mai ascunde suficient de bine asa ca m-am gandit sa ma expun,sa ma" vand" undeva pe net.Cand ai o mie de suflete in tine,o mie de guri incerci sa le lasi sa vorbeasca,cuvintele se amesteca,ideile se contopesc,irealul se contureaza...dar, cu greu,o sa incerc sa separ vis de realitate,gand de nebunie incercand astfel sa fiu inteleasa.Daca nu intelegeti,zambiti de nebunia unui copil si treceti mai departe.