artefact

-         Mă simt… ca o mărgică de sticlă…

-         De ce ?

-         Am senzaţia că dacă o să mă scapi pe jos o să mă sparg în mii de bucăţi…

-         Eşti mărgica mea?

-         Da! M-ai găsit într-o dimineaţă sub o frunză;  plecai la serviciu şi ţi-ai scăpat cheile pe stradă, era toamnă, covor de frunze, de abia puteai să-ţi mişti picioarele, ai bâjbâit cu degetele şi sub o frunză roşie de stejar m-ai găsit.Eram murdară de pământ …ai ezitat ,apoi mi-ai văzut luciul şi ţi-a plăcut , m-ai băgat în buzunar.

-         Mi-am găsit cheile?

-         Shhh!…În tot restul zilei m-ai uitat în buzunarul de la piept.Seara, însă, m-ai găsit şi m-ai spălat, ai zâmbit…zâmbeai de fiecare dată când îmi priveai strălucirea.Te amăgeam că sunt preţioasă, că sunt o perlă, probabil te amuzam, eram precum marfa negustorilor ambulanţi, o imitaţie ieftină care după utilizare îşi arată adevărata valoare.Ştiai că dacă ai să mă fereşti din lumina soarelui aveam să rămân doar o mărgică de sticlă.

-         Şi ce-am făcut?...te-am păstrat?...te-am spart?

-         O perioadă m-ai ţinut pe birou, mă lăsai să mă rostogolesc pe întinderea plană a mesei, când mă apropiam de capăt puneai palma sub bucata de lemn şi mă prindeai.Mi-a fost aşa frică, mă temeam că într-o zi nu o să mă mai prinzi şi am să mă sparg.Într-un final te-ai plictisit, m-ai aşezat într-o cutie cu creioane…am zăcut acolo ceva timp, am tânjit după atingerea ta.Simţeam că ar fi fost mai bine să mă fi lăsat să cad odată decât sa mă abandonezi.Tu nu ai înţeles că asta m-a durut mai mult, căci am fost singură şi nu am avut niciodată şiragul meu de mărgele.Într-o zi, din neatenţie ai mişcat biroul şi cutia a căzut, s-au răspândit toate creioanele, m-am prăbuşit pe covor, dar am fost convinsă că nu ai să mă vezi.Ai început să strângi creioanele şi apoi mi-ai văzut rotunjimea înecată în covor, strălucirea de perlă, ai lăsat totul în urmă şi m-ai cuprins cu degetele suav, fară să mă strângi, m-ai şters şi m-ai pus în buzunarul de la piept.

-         Te-am păstrat!

-         Da! Dar niciodată nu ai băgat de seamă crăpătura care îmi urâţea rotunjimea, m-ai făcut imperfectă, nu ţi-ai dat seama, ai fost prea superficial şi din neatenţie, până la urmă, m-ai lăsat să cad.

Sunt un om banal ,intr-un oras banal

      M-am suit aici sus să vad cum pleacă soarele ,să fiu mai aproape de el când se adănceşte în marele oraş.M-am suit aici sus să respir aerul nopţii,aerul oraşului,să privesc cum totul amorţeşte.Oraşul suspină,la fel si eu…încerc să-l prind de mână şi să-l rog să se întindă lângă mine să privim noaptea asta mare,infinită.O să privim stelele si o să vedem până departe-n sus…o să vedem lumea aia absoluta,departe de a noastra.O să fim doi copii care rad,care-şi pun dorinţe la fiecare stea căzătoare…vom fii doar noi,doar noi doi:eu,un om banal şi tu,un oras banal.Prea mici ca să înţelegem lumea,prea visători ca să mai luptăm,prea obosiţi ca să mai vorbim.Mai avem noi oare ceva să ne spunem?!Suntem prea indiferenţi,însemnam prea puţin pentru univers,pentru timp,prea banali ca lumea să ne vadă durerea si teama din ochi.Ne-am pătat de prea mult timp cu alb si negru,prea mult timp am stat in uitare.Mai ţii minte când te-am cunoscut si am visat că vom face totul impreună?Când am crezut că zidurile tale,străzile tale,maşinile tale,oamenii tăi mă vor face fericit?Am crezut că imi vei schimba viaţa,că mă vei face să devin cineva…am visat că tu oraşule mă vei iubii şi mă vei asculta mai mult decât o fac oamenii…dar nu mi-am dat seama cât eşti de banal.Trebuia să-mi spui asta de la început,să vorbeşti cu mine şi să-mi spui adevarul:că nu tu mă vei ajuta să-mi realizez visele,trebuia să-mi spui că eşti monoton,visător,schimbător,dar mai ales banal.M-ai facut să sper degeaba!M-am înecat în fumul tău atâţia ani cu speranţa în ochi…ar trebui să te urăsc,dar sunt prea banal ca să o fac.Acum nu mai pot decât să-mi plec capul pe umărul tău şi să dorm.Acum e prea târziu să mai schimb ceva, sunt un om banal,intr-un oraş banal si lumea e prea ocupată să vadă asta.

Manifest – Sunt un erou

                   Trecutul şi viitorul atârna într-un cui ce poartă numele de “azi”.Este o zi mare,o zi în care se produc schimbări,căci prin acest “azi” pot să-l controlez pe “mâine”.Deci azi mă schimb pentru că pot şi vreau şi nu-mi este ruşine.Prea mult timp m-au condamnat pentru ceea ce sunt,dar şi pentru ceea ce nu sunt.Invidia le-a injectat ochii şi au făcut din mine o poveste,m-au reconstruit,fiecare în felul său,m-au conturat cum au vrut doar ca să fiu un subiect de discuţie.Am tăcut şi i-am lăsat să creadă ce vor; au considerat că nu sunt capabilă să mă apăr,însă tăceam pentru că îmi era de ajuns ca eu să ştiu cine sunt.M-au urât atât de tare încât mi-au transformat calităţile în defecte: eram prea cuminte,prea feminină,prea … şi prea…,dar ei nu au ştiut că,de fapt,eram doar prea tristă.Oricum am ridicat capul şi le-am zâmbit când ochii lor îmi brăzdau faţa lăsând urme şi zgârieturi, fără să-şi dea seama că nu m-au urât pe mine,ci persoana pe care ei o creaseră.M-au vorbit cu toţii,fără milă m-au judecat,însă nimeni,absolut nimeni nu a încercat să deschidă uşa sufletului meu să vadă ce se ascunde dincolo de cuminţenia,copilăria şi feminitatea mea.Au crezut că doar măsurându-mi corpul pot să mă definească,astfel s-a hotărât că sunt grasă,mare în şolduri,cu nasul ascuţit,cu ochii asimetrici,cu gura strâmbă.De aici au izvorât defecte peste defecte.Cu timpul începusem să mă întreb,în gând, “oare?”.Slăbise în mine tăria,zâmbetul îşi pierduse din intensitate,capul era din ce în ce mai plecat.Reuşiseră!Apoi le-a fost uşor să mă tragă de mâini,să ma pună în lanţuri şi să mă arate cu degetul.Cuvintele lor îmi sfâşiau sufletul,adunam zdrenţele destinului meu ca să mă recompun.

                   Într-o zi mi-a fost întinsă o mână în strânsoarea căreia am crezut cu toată finţa aşa că am lăsat-o să ia totul,pentru că îmi oferise multe.Însă se pare că mâna mea mică,cu unghiile roşii nu se mai potriveau aşa de bine cu strângerea fermă şi am auzit şoptit la ureche “Tu nu înţelegi,eşti prea copilă!”.Atunci am căzut şi mi-am zdrobit oasele de stâncile cuvintelor lui.M-am pierdut de mine,căci lovitura asta mă spărsese în mii de cioburi.Gura mea nu ştia să spună decât “eşti vinovată!, eşti vinovată!”.Plecam ochii şi lăsam fluturii albaştri să-mi zburde pe obrajii palizi.Zăceam ,aşa că ei se mulţumeau doar sa strâmbe din nas,plictisiţi.Când am început să-mi înec amintirile în uitare m-am ridicat şi m-am acoperit cu un scut,am devenit puternică şi i-am dat la o parte pe toţi.Ar fi trebuit să fiu fericită,dar nu eram,mă eroda singurătatea.

                Azi îmi dau scutul jos.Am să le arăt cum sunt.Azi m-am regăsit. Nu sunt frumoasă,da nici urâtă nu sunt…zeii m-au făurit dintr-un amestec ciudat:sălbăticie şi naivitate.La ce s-or fi gândit oare,când m-au cioplit aşa din gheaţă şi mâl?Şi până la urmă ce mai contează dacă nu sunt cea mai frumoasă?!Din mine se naşte curcubeul căci sunt o adevărată Eva; copilă,matură,luptătoare,cu lacrimi în ochi,plină de dorinţă,scârbită,puternică,slabă,realistă,visătoare,sunt contraste şi culori,nuanţe reci şi calde.Nu-mi este ruşine să zâmbesc strâmb,să fac greşeli.Sunt exact cum vreau să fiu, în pantaloni sau fustă,jucând fotbal sau făcându-mi unghiile sunt tot eu.Acum vă dau voie,judecaţi-mă!Azi mă iubesc aşa cum sunt cu modul meu copilăros de a mă purta,cu singurătatea mea,cu exagerările mele.Azi mă îmbrac în “EU” şi aleg să strig tare “Am reuşit căci sunt o Învingătoare!”.Şi ştii de ce?Căci NU mai am atâta de nevoie de tine şi de ochii tăi în care să mă oglindesc,POT ŞI SINGURĂ.