nostalgia din vârful limbii

    Afară vântul bătea cu putere, cerul părea nins ca şi cum undeva mai sus existau nori ce-şi cerneau zăpada pe o bucată mare de sticlă.Pe stradă nu era nimeni, doar copacii deranjau cu mişcările lor zbuciumate peisajul încremenit.Casele expirau cu greu fumul gros şi  înecăcios lăsând mii de particule de cenuşă să zboare ca un roi de molii.La un colţ de stradă o casă mare cu etaj îşi zgâia geamurile imense la căsuţa mică de vizavi unde la mansardă se afla o fată ghemuită pe un scaun, aplecată peste nişte foi, îşi încălzea mâinile la căldura cănii de ciocolată caldă.

  Casa cu etaj încercase toată ziua să citească în foile fetei, încă de dimineaţă când aceasta se aşezase la masă cu pătura pe ea şi începuse să scrie,însă nu izbutise să vadă nimic.După un timp se plictisi aşa că o privi pe fata cu nasul roşu ce scria de zor; avea părul de culoarea miezului de copac, ochii mari şi obosiţi, obrajii palizi se întindeau pe oasele proeminente,era urâtă, mohorâtă, ştearsă, însă avea nişte mâini de pianistă cu degete lungi, acoperite de o piele uşor bronzată brăzdată de vinişoare roşii şi violet încununate de câte o unghie netedă.

Deodată se stârni un vânt puternic şi foile se împraştiară , zburau ameţite împreună cu frunze moarte şi ţărână într-un vârtej de nedescris.Fata încremeni, cu ochii în lacrimi privea ninsoarea de foi, rasturnă masa şi dispăru.O bucată de hârtie se opri în geamul casei cu etaj, moment in care aceasta din urmă scoase un trăsnet de mulţumire sau poate era de la frig…

    Azi gândul tău a devenit mai mare decât tine şi te-a îngropat în haina lui lunga plină cu iluzii, ştie cât de mult îti place să te îneci cu imaginaţie.Însă azi nu vroiai să pleci departe ci vroiai să rămâi, nu pentru că îţi era bine, ci pentru că trebuia să înfrunţi adevărul.Mă priveai din vârful patului cu mirare, cu teamă, încercai să-mi spui ceva ,dar te-ai oprit când o şuviţă de păr mi-a alunecat pe spate făcând pielea albă să tresară.

De când ai bătut la uşa mea am ştiut că în inima ta eu nu ocup un loc şi că atunci când mă priveşti simţi doar o căldură ciudată ce-ţi umple fruntea de transpiraţie,dar te-am lăsat să intri şi să te scuzi pentru că nu mă iubeşti.Nu ştiu de ce îţi era aşa frică, nici eu nu cred că te iubesc, doar mă vindec lângă tine de toată viaţa mea.Am râs de toată stângăcia ta, de surprinderea de a-mi descoperi trupul fraged …tremurai când mi-ai văzut umerii…ai amuţit, ai uitat de ce ai venit, repede ţi-ai ferit privirea sălbatică ce mă dezbrăca şi ai roşit.Te-am lăsat să te aşezi, mă gândeam că o să stai doar câteva minute, nu mi-a trecut prin minte ca o să rămâi….În tot acest timp mă întrebam ce ai de gând  să-mi spui, dar tu tăceai şi continuai să priveşti în podea aşa că am început să-ţi povestesc secvenţe din viaţa mea.Cât de surprins ai fost să afli că am fost un copil liniştit, că mă jucat toată ziua cu florile pe marginea drumului, cum  mă băgam sub masa si mâncam hărtie atunci când mă certau ai mei şi cum îmi luam jucăriile în braţe şi mă învârteam.Mai târziu a apărut pe chipul tău un fel de îngrijorare când ţti-am mărturisit ca în viaţă am iubit ca un vârtej, că toate prieteniile mele s-au finalizat precum povestea cu Lala, păpuşa mea din cârpă.Sunt sigură că ai vrea să o mai auzi odată :  într-o iarnă  când în casă era cald şi mirosea a cozonaci, eram în sufragerie şi mă jucam cu Lala iar deodată mi-am dat seama că jocul nu mă mai mulţumeşte, că miroase a sărbătoare la mine în casă, doar venea Crăciun cu daruri…M-am oprit, am lăsat bucuria să-mi invadeze plămânii, am luat-o pe Lala de mâini şi am început să mă învârt…m-am învărtit, m-am învârtit  până am ameţit de tot şi m-am lovit în colţul sobei de a trebuit mama să-mi apese pe umflătură cu lingura  şi să-mi pună pâine cu vin.Ai să râzi şi a doua oară şi ai să mă întrebi iar “ăi făcut tu aşa ceva?”.Aş putea iar să trec graniţa către braţele tale fără, măcar, să plătesc ceva că invadez un teritoriu nou, care nu-mi aparţine şi aş adormi, acolo la căldura inimii tale, amorţită de gânduri de dragoste…

debit/ stând goală...

      Azi, mai mult ca oricând, am fost împinsă să scriu şi nu poveştile aiurite pline de fantezie pe care le scriu de obicei ci povestea mea despre ceea ce sunt, ceea ce am devenit, cum m-au făcut alţii să fiu şi cum vreau să fiu.E câteodată în mine o forţă atât de mare care dă la o parte sufletul inocent de copil naiv, o forţă care imi face fiinţa să se afirme, să se ridice şi să urle “exist şi vreau să trăiesc frumos”, chiar dacă în interiorul meu se dă o luptă a contrastelor, există un teren de luptă unde puritatea, credinţa, iubirea, fantezia se confruntă permanent cu realitatea, cu faptele concrete, dar într-un cuvânt sunt eu, fără cortina de ruşine care să mă acopere,să-mi ascundă sfiala şi sensibilitatea, fără zbuciumul şi impulsivitatea care să mă apere…mă descojesc de teamă şi tot ceea ce rămâne, acel miez piersiciu ..sunt eu…

Un singur om a văzut dincolo de carcasa de piele, prin ochii mei, mi-a văzut sufletul, un vecin ce avea probleme cu auzul şi de cele mai multe ori mă temeam să vorbesc cu el să nu se simta jignit că folosesc un ton aşa  ridicat, mă rog, el imi spunea “artista” şi mai în gluma mai în serios sunt o nebuna iubitoare de artă, o maşinărie de ideii şi vise,un copil mare sau aproape…însă încerc să mă vindec de tot acest joc ca să fac faţă realităţii, dar nu în totalitate.Ca să înţelegeţi mai bine, lumea prin ochii mei se vede atât de diferit şi puterea unui cuvânt are asupra mea are un efect apocaliptic, sunt fragilă ca un pai pe care dacă-l suflă vântul mai mult se rupe, dacă-l atinge soarele prea tare ia foc, iar dacă plouă peste el se îneacă.Aş minţi dacă aş spune că nu m-am aşteptat sau că nu aştept ca o persoană să mă înţeleagă , să mă descopere şi să mă iubească pentru ceea ce sunt, însă e greu, foarte greu, căci până acum am rămas doar dezgustată de ceea ce am văzut, iar cel mai frumos compliment primit de la un băiat a fost “eşti ciudată”, ceea ce nu am negat, lucru cu care m-am obişnuit să trăiesc până când o să-mi găsesc un rost, o să-mi las forţa din interior să mă cuprindă.

Viaţa mea a fost şi nu a fost frumoasă, ca orice viaţă de om, până la urma trăgând o linie, analizânt..cred ca am avut o viaţă săracă în sentimente de aceea sunt aşa plină de ele şi nu am putut să mă eliberez.; poate s-a întâmplat aşa pentru că nu m-am priceput niciodată să fac alegeri potrivite…poate.În inima mea au încolţit seminţe de iubire pentru oameni care au stat în viaţa mea fie prea puţin, fie prea mult, cert este că nu au mâncat roadele acestei iubiri încolţite, nu au ştiut cum, căci cei care mi-au străbătut sufletul m-au lăsat la un moment dat singură, m-au înlăturat de lângă ei, apoi    s-au întors şi mi-a fost greu să-i primesc, i-am iertat însă nu  le-am uitat stângăcia, am devenit rezervată, i-am lăsat să-şi trăiască viaţa fără mine în ea.Surprinzător este că am cunoscut persoane care mi-au trecut pragul sufletului pentru o perioadă scurtă de timp şi care au fost pentru mine un izvor de “aşa da şi aşa nu”, de la aceste persoane am învăţat, ori împreună cu ele, ori de la ele, că realitatea e crudă.V-am spus că nu fac alegeri potrivite, nu am ştiut să păstrez lângă mine pe nimeni, dar  poate si prietenia cu cineva e precum găsirea jumătăţii ..rară sau poate sunt eu prea critică, prea aspră, egoistă, posesivă şi perfecţionistă, poate doar superficială.Acesta este modul în care m-am oglindit în prietenii mei, în ceea ce priveşte baza genetică…semăn cu mama –instabilitate emoţională, naivitate, spirit casnic, bunătate exagerată, dar am avut grijă să iau şi de la tata câte ceva, mai ales deviza “mai bine stau azi şi las pe mâine”.Simt că inspiraţia mea este pe sfârşite căci nu mai scriu cu aceeaşi ardoare ca la început, aşa că voi încheia scurt:

           

                                                                                                          sfârşit…