Stătea în pat şi o căuta cu privirea, îi simţea mirosul, perna îi amintea de pletele ei răvăşite, de zâmbetul de copilă…degeaba strângea pumnii, nu era acolo, nu o găsea.
Îi simţea mâna uşoară ca un fulg, ochii care îl priveau tot timpul întrebători :
“ Mă iubeşti aşa, împerfectă, cum sunt? “, asta îi şopteau ochii ei în fiecare noapte când o îmbrăţişa. Stinse lumina şi încercă să se culce.Gândurile îl invadau, imaginea ei, mişcările line ale corpului ei îl ameţeau, treptat adormi…
Îmbrăcată în alb se plimba liniştită pe marginea unei fântâni, îi zâmbea, “ Ce-ai face dacă m-aş arunca?” clipeau ochii ei…râse ca un copil când îi privi faţa şi coborî.
Suavă ca o lebădă îşi flutura poalele rochiei, se apleca duios şi culegea frunzele roşiatice, apoi le arunca în sus, mii de fluturi se înălţau spre cer.Vântul începuse să bată lin, baloanele de săpun se legănau în aer, cu clinchete în glas spărgea bulele plutitoare…se mişca frenetic, răspândind în jur miros de scoici, mare şi nisip ars. În timpul dansului ei se lovi de o piatră şi îşi îndoi genunchii care vroiau să atingă pământul prăfuit , însă nişte panglici mari albe, ce îi strângeau pâna la sânge încheieturile mâinilor, îi opri căderea.Atunci, se sperie şi se îndreptă spre intrarea unui turn, urca miile de scări în grabă, iar când ajunse la capătul scărilor descoperi un coridor lung şi slab luminat.Începu să alerge, să îşi mişte picioarele cu disperare…se făcuse frig, iar ea tot alerga cu o monotonie apăsată până când la capătul coridorului se deschise larg o fereastră..
Se opri brusc şi fără să privească în urmă se ridică pe pervaz şi se aruncă în gol.
Se trezi speriat, şiroaie de apă îi traversau fruntea, iar de la fereastra lui îşi luă zborul un porumbel alb.
