Venise şi ultima zi de vară, casa veche gemea sub apăsarea razelor de soare, iar în interiorul ei mobila uzată era învelită cu un strat gros de praf ca o pânză aşternută peste tot.În grădina din spatele casei se auzeau lovituri în pământul uscat şi crăpat ca o piele de moşneag. O fată înaltă şi slabă ca un vrej de fasole se chinuia să înfigă vârful sapei în crusta de piatră de la picioarele ei, după ce făcea, cu greu, o mică gaură scormonea cu mâinile în ţărână ca să îi lărgească marginile. Soarele îi nuanţa pielea albă ca laptele făcând-o pe alocuri să fie roză, praful îi conturase două şanţuri între sprâncenele fin arcuite. Deodată se opri, cu sudoarea mărgele pe frunte, se aplecă şi scoase din pământul negru o sticluţă umplută până la jumătate cu un lichid roşu pe care o aşeză, apoi, într-un paner alături de alte zeci de sticluţe divers colorate. Părăsi grăbită grădina din spatele casei, lăsă panerul pe masa din sufragerie, urcă scările până în camera ei unde începu să adune visele din tavan. Adusese colivia veche din pod, cea mare şi grea, ca să încapă în ea înaripatele ce zburau necontenite prin cameră: păsări multicolore, fluturi cu aripile încărcate de polen, libelule, albine gălăgioase, corbi negri şi lucioşi. După trei zile termină toată treaba, avea toate visele prinse în colivie. Căută în dulap fusta roşie ale cărei poale îi mângâiau suav genunchii şi ia pe care o avea de la bătrâna ei bunică, îşi aruncă pantofii şi toate hainele în focul din mijlocul casei, îşi luă panerul de pe masă, colivia în cealaltă mână şi plecă lăsând în urmă flăcările.
Nu ştia unde avea să se ducă, mergea drept, pe drum în jos, cu tălpile roşii, cu picioarele vinete de durere, apăsate de greutatea celor două bagaje.După ceva vreme văzu în mijlocul unui lan de grâu o piatră mare, trebuia să poposească undeva căci avea să coboare noapte, se hotărî să meargă într-acolo.Înainta cu greu luptându-se cu spicele de grâu ce îi biciuiau carnea fragedă şi observă că pe măsură ce se apropia un punct negru, aflat pe piatră, se mărea.Teama îi lucea în ochii împăienjeniţi de oboseală. Se opri. I se păru că nou devenita pată se mişcă, pentru o clipă ezită şi vru să se întorcă.
“Pentru prima oară în viată am să merg până la capăt” încuviinţă din cap şi privi spicele de parcă s-ar fi aflat în faţa unei mulţimi şi aştepta o aprobare sau o încurajare pentru îndrăzeala ei. Îşi continuă, aşadar, drumul şi observă că pata căpăta uşor-uşor o formă.
Fata privi cu atenţie maldărul de zdrenţe din faţa ei încercând să-şi dea seama dacă vocea aceea tremurată, joasă ca o tubă provenea de acolo.
- Ce cauţi aici copilă? Şi de sub un şorţ peticit se arătă o mână cu o piele cenuşie brăzdată de zeci de râuri subterane acoperite de pojghiţe vineţii şi şanţuri umbroase, peisajul se termina cu patru unghii maronii despicate pe mijloc, ultimul deget era retezat de la jumătate.
- Nu te speria, maică! Ce ai acolo cu tine? Vreun câine? …că face atâta gălăgie, mă asurzeşte.
- Sunt doar visele ce se zbat în colivie.
- Şi ce miroase aşa? ... a pâine coaptă, flori udate de rouă şi iz de mucegai
- Doar amintirile ce încerc să le vând.
- Dar de ce, maică, să-ţi vinzi aşa viaţa? Nu mai ai ce face cu ea?
- Le vând pentru că nu-mi mai aduc niciun folos şi dacă le păstrez îmbătrânesc cu gândul la ele, şi aşa povara lor mi-a slăbit trupul, mi-a rămas doar pielea înşirată pe oase.
- Uite! vine noaptea! Haide mai bine acasă cu mine, e periculos să râmâi aici de una singură.
Şi se înapoiară pe drumul pe unde venise fata până în dreptul casei vechi şi mari.“E imposibil!” repeata fata cu ochii măriţi de parcă încerca să privească peste acoperişul stacojiu ca frunzele de toamnă.
- Aici era casa mea…i-am dat foc înainte să plec…e imposibil
- Ehei! maică poate ţi s-a părut, a fost, ceva , aşa ca o nălucă, poate ai auzit
vorbindu-se prin împrejurimi, casa a ars, dar când eram cam de vârsta ta, tot aşa sprintenă şi fragedă,precum eşti tu.
- Da! Acum mult timp…Am să pun de mămăligă, aşteaptă-mă aici până aduc mălaiul.
Nimic nu se schimbase, mobila îmbrăca pereţii care de abia respirau sub greutatea lemnului masiv, perdelele , umbrite de draperii sculptate cu flori mici, păreau trenele unor rochii de mireasă brodate, biblioteca cu rafturi imense pe care îşi odihneau anii mii de cărţi îmbrăcate în praf.
- Spune-mi acum de ce vrei să-ţi vinzi visele şi amintirile?
Fata se dezmetici zicând :
- Am obosit să trăiesc cu ele, să le port în mintea mea…visele nu mi s-au îndeplinit, nu au zburat niciodată de la mine ca să-şi urmeze menirea, iar amintirile mă sufocă, mă îneacă, nu le mai vreau, mă dor toate…
- E o prostie! O laşitate! Cine o să-ţi le cumpere? La ce o să le folosească?
- M-am gândit că există pe lume mulţi făuritori de rime fără inspiraţie, mulţi inventatori de poveşti fără legende de la care să pornească istorisirile lor, creatori de culoare ce au nevoie de imagini pe care sa le aştearnă pe pânză şi câte şi mai câte…Poate s-o afla pe lume vreun om necăjit ce are să găsească în panerul meu speranţa sau poate vreunul prea fericit şi o să găsească chibzuinţă.
- Şi când o să rămâi fără ele ce o să faci?
- O să încep o viaţă noua.
- Dar pe drumul pe care-l vei parcurge nu vei strânge şi mai multe amintiri, nu se vor naşte noi vise?
- Nu ştiu…vreau doar să scap de ce am.
- Maică, era să ard de vie, să-mi pierd casa, am cunoscut atâţia oameni, le-am ghicit înşelăciunea din ochi atâtor prieteni, a dispărut din viaţa mea atâta dragoste, iluziile, zilele negre şi lungi mi-au înnorat anii, dar nu m-am gândit niciodată să le înstrăinez, îmi aparţin, sunt parte din întregul meu.Care e povestea ta? Ce te-a făcut să renunţi?
- Când eram mică bunica îmi pieptăna părul în fiecare seară înainte de culcare şi-mi zicea: “Ilinco, ţine minte, când paharul e plin nu pune şi mai mult vin că o să-ţi curgă pe tavă, goleşte-l şi apoi pune altul!”…dacă vreau să o iau de la capăt paharul trebuie să fie gol.
- Şi crezi că amintirile şi visele ţi-au umplut paharul, cel de care vorbeşti?
- La anii mei, nu am mai auzit aşa ceva până acum.Ţine minte ce a fost, ce este şi ce va fi sunt cusute toate între ele de un destin, tu vrei să scapi de o parte din viaţa ta, iar făcând asta nu vei găsi linişte ci frământări mai mari căci te vei pierde de tine.Acceptă lucrurile din viaţa ta, ai înţelepciunea de a soarbe din ele doar părţile utile care îţi pot folosi pentru ceea ce este şi ceea ce va fi, nu le înstrăina, aşa gândesc eu că e mai bine.Răul e ca să te întărească nu ca să te sperie, ai curaj! S-a făcut târziu şi pari obosită, mai bine am termina cu vorbăria asta şi ne-am culca, ai cale lungă de bătut, fata mea.
Dis-de –dimineaţă fata se trezi brusc ca dintr-un vis urât, îşi căută lucrurile prin cameră, uitase cât de grele îi erau bagajele.Când ieşi în hol o găsi pe bătrână cu ochii aţintiţi pe un plic îngălbenit de timp pe care-l ţinea între degetele groase.Îi făcu semn să se apropie şi scoase de sub hârtia îndoită o scrisoare “ Ilinco ziua în care te-am salvat din flăcări a fost ziua în care am născut a doua oară, de fapt ce tot spun..atunci m-am născut, odată cu focul prin tine.Îmi eşti atât de dragă.Îmi place să-ţi iau mâna mică şi firavă în palma mea, să o cuprind, să o protejez, să nu-i mai dau drumul niciodată, iar gura ta , Ilinco, mă ispiteşte căci e făcută din boabe de cacao…mi-e dor de tine şi-mi eşti dragă!”
- M-a salvat, da nu numai de moarte…m-a salvat de tot…
Apoi scoase un mic bileţel “ Nu mă mai întorc.”
- Şi totuşi nu am renunţat…
- Îl aşteptai pe piatră, pe piatra din lanul de grâu…Ilinco şi tu ai fost o laşă! Fata îşi lua colivia şi panerul şi plecă.
Se dezmetici de abia când soarele se afunda între dealurile line precum valurile mării, era întinsă pe pământul arid cu sapa căzută alături ca un străjer ce-i veghease somnul.Se ridică precum făcea dimineaţa când lăsa în urmă aşternuturile îmbălsămate, cu greu, cu somnul pe gene când deodată ascuţit ca un cântec de cocoş se auzi un glas “Săriţi!arde…arde casa!Ilinco unde eşti? Fetiţoooo…
