file dintr-o carte (partea a V- a)

          

     A doua zi, când se trezi, locul din dreapta lui era gol, se ridică din pat cu o întrebare pe buze “Am visat?”.Îşi aprinse o ţigare şi observă pe masă, lângă scrumieră, un pandantiv în formă de scoică …”M-am gândit mult ce să-ţi iau, am căutat ceva până am găsit pandantivul asta, deschide-l cu grijă!”.Dedesubt se afla o bucată de hârtie :

“ Când mi-am amintit ce s-a întâmplat am mai găsit rătăcită o secvenţă din viaţa mea, de pe vremea când eram în gimnaziu. În curtea şcolii era un băiat mic de înălţime de care râdeau toţi, treceau băieţii cu prietenele lor de mână şi îl arătau cu degetul, el nu avea prietenă, nu-l vroia nimeni.Ieşea în fiecare pauză şi lovea cu mingea de peretele şcolii, mi-l amintesc mereu cu capul plecat.Într-o zi m-am dus la el şi i-am spus că vreau să fiu prietena lui, jocul asta ţi s-ar părea stupid, dar eram doar clasa a VI- a.M-a privit uimit, nu-i venea să creadă ştia că ceilaţi vor râde, cum au şi făcut, a ezitat să-mi răspundă…prea târziu, însă, l-am luat de mână.Acum când mă gândesc cred că eram destul de amuzanţi, eram cu mult mai înaltă ca el.O perioadă m-am simţit mândră de sacrificiul făcut, apoi comportamentul lui s-a schimbat, devenise agresit, posesiv, până la urmă a trebuit să-l aduc cu picioarele pe pământ şi aşa a revenit la mingea lui.A fost prea târziu când şi-a dat seama că a greşit.Imaginează-ţi că următorii ani la şcoală pentru mine au fost un chin, nimeni nu a uitat de ceea ce făcusem, plecam acasă plângând în fiecare zi aproape, uitaseră de băiatul mic de înălţime, aveau acum un subiect mai bun.Nu vreau să mă mai sacrific, a fost suficient.Ai renunţat prea uşor.Te-ai schimbat prea repede.M-am gândit că ar fi mai bine ca toate amintirile să rămână la tine, ţi-am înapoiat pandantivul.

    Rămăsese nemişcat, timp de câteva clipe, apoi făcu hârtia ghemotoc şi o aruncă în perete.O voce îi ţinea de urât în timp ce se holba la cerul plin de nori ce se zărea pe geam “M-a minţit! Trebuie să aflu adevărul! M-a minţit!”.După aproape o oră a pus mâna pe telefon :

 - Spune-mi dacă e adevărat…

 - Da, aşa s-a întâmplat.

 - De ce nu mi-ai zis până acum?De ce am fost singurul care nu a ştiut?

 - A fost hotărârea Elenei, nu a vrut ca tu să afli…

 - Dar de ce?

 - După ce v-aţi despărţit a suferit mult, te căuta peste tot, a fost disperată.Mereu mă întreba de tine, tu ai trecut repede peste, ea nu a putut.

 - Trebuie să închid.

 Se trânti în pat şi îşi acoperi ochii cu palmele, simţi o înţepătură în mijlocul frunţii, iar după câteva secunde durerea îi îngreună capul.

file dintr-o carte (partea a IV- a)

        Se ridică brusc, respiră căci toate cuvintele o sufocară, însă deodată căzu epuizată pe pat,ca moartă.El o cuprinse în braţe, o stropi cu apă rece pe faţă, după câteva clipe ea îl privea zâmbind:
 - Nu te speria, mi se mai întâmplă.
 - Ce accident?Spune-mi ce ai păţit?
    Tremura, ochii aspri deveniseră blânzi,toate liniile drepte ale feţei i se unduiseră, avea o faţă schimonosită căreia nu îi era caracteristică tristeţea aceea profundă.
- Anul ăsta am fost la mare.Nu eram prea încântată, mă tot frământa ceva…nu-mi amintesc mare lucru, ştiu doar că într-o zi m-am gândit să mă duc mai în larg, nu ştiam să înot, dar îmi plăcea apa aşa că am înaintat până când de abia mai simţeam nisipul sub picioare.Ceva m-a tras, un curent, nu ştiu ce a fost, am început să ţip, dar cu cât ţipam mai tare apa mă adormea mai mult şi îmi tăia rasuflarea.M-a salvat un om ce înota prin apropiere, eram leşinată, suferisem un şoc .O perioadă bună nu am ştiu mare lucru despre trecutul meu, însă aveam vise care mă ghidau, îmi comunicau ceva.Te-am visat de câteva ori, am visat locul asta, totul… ştii unele vise nu au fost clare,altele simbolice, mi-a luat ceva până m-am încumetat să te caut.Oricum doctorii mi-au spus că o să fiu bine şi că treptat o să-mi amintesc totul, dar câteodată sunt confuză, foarte puţin coerentă şi ceea ce spun e vag.Nu te speria , am venit aici doar ca să înţeleg şi îţi mulţumesc că nu m-ai lăsat să plec.Acum eu sunt cea care te roagă să rămâi, căci nu-mi mai este teamă de tine, de apropierea ta care mă amorţeşte exact cum făcea marea
   Îi luă palmele mari cu unghii lucioase în palmele ei mici şi începu să-l mângâie ca să-i liniştească inima ce-i bătea ca un bas, pulsul ce-i făcea vena groasă de la gât să se zbată sub pielea albă, aproape translucidă.Îl privi bland,suav timp în care el îşi plecă uşor capul, învins.
-Îmi pare rău, nu am ştiut!
- Nu aveai de unde,cel puţin aşa cred.Oricum nu aveai cu ce să mă ajuţi, atunci nu recunoşteam pe nimeni, abia mai târziu mi-am amintit, erau acolo mama, restul familiei, treptat prietenii.Veneau la noi acasă tot felul de rude şi cunoştinţe şi îmi povesteau diverse evenimente, nu m-am simţit o clipă singură.Asta până când am început să am vise cu tine şi cu locul asta.Nu am spus nimănui despre asta, ceva tainic ne leagă, nu-i aşa?...
Spune-mi , acum că te-am găsit, vreau să ştiu, ce însemni tu pentru mine?Îţi simt prezenţa puternic, e precum o venă ce se zbate în trecutul meu.
- Când ne-am întâlnit prima oară ploua, nu la fel de tare ca acum,dacă îmi amintesc bine era o ploaie sacadată, de primăvară.Mă mutasem, atunci, în apropiere de locul unde stăteai , îţi aminteşti? M-ai aşteptat cu Elena, în faţa liceului, destul de mult timp, ţi-ai pierdut răbdarea repede aşa că ai rezistat şarmului meu când m-ai văzut…spuse el zâmbind.
    Pleoapele acopereau pe jumătate strălucirile valurilor din ochii lui, fruntea se încreţise sub amintirile grele ce curgeau printre buzele de măceşe uscate.Ea îl asculta atent, cu gura uşor întredeschisă gata să-i respire fiecare cuvânt, pentru a-l înţelege, a-l descifra, plăpând îl atingea cu privirea.
- Ţin minte că ai mers prin ploaie tot drumul până acasă, căci sub umbrelă nu încăpeam decât eu şi Elena; adevărul e că trebuia să plăteşti pentru dezinteres.Mă enerva că nici măcar nu erai deranjată de lipsa mea de bun simţ, erai mai degrabă încântată de ploaie, te înălţai uşor pe vărfuri,apoi te lăsai pe călcâie, te jucai.Mi-am zis că eşti ciudată.Erai îmbrăcată nu tocmai pe gustul meu,parcă pregătită de înmormântare, nu erai prea frumoasă…nu te încadrai în tiparele mele, în ceea ce căutam la o fată, însă era ceva la tine ce mă făcea să te vreau.Am continuam să mergem amândoi la liceu, să ne întoarcem împreună acasă.Treptat am început să te cunosc, erau zile când te găseam superbă, dar şi zile în care erai posacă, mohorâtă ca o zi de toamnă, eram amuzat de modul în care mă dispreţuiai, măgulirea cu care primeai un compliment ieftin şi de sclipirea de felină gata să atace când îmi răspundeai tăios.Îmi plăcea modul în care străluceai, plină de contraste, erai mai mult decât o provocare, ceva din tine îmi tulbura fiinţa,mă înnebuneai.Când m-am mutat din oraş am interupt legătura timp de un an,iar când te-am regăsit erai mai coaptă,mai încărcată de senzualitate ca niciodată.
În august am plecat împreună la mare,iar între noi era acelaş joc, însă cu alte reguli.Într-o seară ne plimbam pe faleză,ceilalţi rămăseseră într-un bar, cu greu te-am convins să mergem să vedem apusul.Am căutat cel mai retras loc posibil, după nişte stânci, apa ne stropea din când în când, părul tău lucea atât de frumos la apus, apoi ochii tăi, chipul…totul..mă înnebuneai, înţelegi? Nu m-am putut abţine aşa că te-am sărutat cu toată forţa, se pare, căci era să te sufoc, însă asta nu mi-a potolit pofta, te-am sărutat iar şi iar…
Genele ei îi mângâiau obrazul, amorţiseră înveninaţi unul de respiraţia celuilalt, trupurile vibrau sub atingeri catifelate, iar noaptea fu alungată de un oftat.

În grabă ( dintr-un jurnal)

            În ultimul timp am fost sufocată de tot felul de gânduri şi stări, am nevoie de spaţiu să scriu, sunt încercănată de frământări şi obosită de monotonie.Aş vrea să dorm suficient de mult încât să nu simt ce se petrece în jurul meu, apoi să mă trezesc în miez de toamnă când natura dispare şi eu să ţin locul frunzelor verzi, a florilor înmiresmate,a nopţilor înstelate, să am mişcările line precum adierea vântului,iar părul să-mi zburde precum razele soarelui în atmosfera plăpândă.Să mă îndepărtez de tot locul asta ca un cavou îngropat în linişte,deranjat doar de nepăsarea furnicilor ce cotrobăie, de feţele întoarse ale creatorilor,de lipsa lor de interes pentru un om chinui de gânduri,măcinat de idei.Până la urmă aşa a fost tot timpul, prezenţa lor- absenţa lor, nimicuri…să închei.

         Mergeam ieri pe stradă, n-am mai suportat să am aripile desfăcute şi să nu pot să zbor, şi am simţit miros de mare, nu m-am săturat de ea, asta pentru că nu am simţit-o încă…m-am amăgit.Acum nu ştiu de ce mi-a venit pe buze un gând de moarte, asta a simţit, poate, şi bunicul când l-au găsit atârnând de o creangă cu ştreangul cravată la gât.Lui i-au şters sărutul morţii de pe buze, l-au găsit la timp, acum stă îndopat de pastille toată ziua şi înjură, cred că blesteamă viaţa pentru ceea ce a ajuns…dar eu?Eu ce pot face? Viaţa mea e un film prost…e ceva greşit în mine! Nefiresc,poate? Ce cotloane din dulapul cu amintiri îmi întunecă viaţa şi nu mă lasă să respir?!Ce creangă a făcut trosc! şi m-a speriat atât de tare încât mi-e frică de ceea ce sunt? “Unde e lumina?” mă întreb în fiecare zi, cred că asta e ultima urmă de speranţă pe care o produce sufletul meu.Cine a zis că trebuie sa fii bolnav incurabil, să fii trist sau să fii sărac sau câte şi mai câte…nu! Poţi să fii sănătos,să nu ai nicio grijă, dar să fie ceva în tine care să te îmbolnăvească fără boală, să te sărăcească fără să-ţi ia…conştiinţa,gândul  ce lucruri grandioase care pot distruge, pot dărâma şi cel mai trainic om.Dacă ele sunt constante ale vieţii, atunci îmi scot pălăria  în faţa ei “Ai câştigat netrebnico, ai câştigat!”

file dintr-o carte (partea a III- a)

Acum îşi dădu seama,văzându-l în prag,afară, el era băiatul din visul pe care îl avusese noaptea trecută, cel la care se gândise de dimineaţă când fuma pe pervaz.

-         Îmi pare rău,nu ar fi trebuit să vin aici…îl privea cu ochii trişti şi plini de lacrimi în timp ce urcau în cameră.

-         Aşteaptă puţin, o să aduc nişte prosoape uscate.

  Era o cameră mică : un pat îngust lipit de perete,o chiuvetă pe post de etajeră,un şifonier vechi,masiv,un birou şi aproape de pat o măsuţă pe care se afla o scrumieră.Era întuneric căci geamul părea de fapt un mic tablou pe perete asa că atunci când se înapoie în cameră aprinse lumina.

-         Poftim, să te ştergi!Plouă cam tare şi nu cred că o să se oprească prea curând. O privea iar încurcat ca un copil deşi trăsăturile drepte,tăioase , caninii ascuţiţi ce se iveau de câte ori zâmbea îl făceau să pară viclean,sigur pe el,răutăcios şi dur.

-         Să caut nişte haine să-ţi dau să te schimbi.

 Stătea pe o margine a patului şi îi privea spatele lat ce  acoperea deschizătura şifonierului, mâna ei se plimbase pe acei omoplaţi voluminoşi ca două aripi strânse, simţise şarpele cu noduri de pe mijlocul spatelui.

-         Uite! Încearcă pantalonii aştia albi şi tricoul albastru… mă tem că o să-ţi fie destul de largi hainele, dar e tot ce am, iar dacă îţi este frig să iei hanoracul meu.Mă duc să fac nişte ciocolată caldă până te schimbi.

Dădu din cap în semn de înţelegere şi îşi fixă privirea într-un punct pe podea până ce el ieşi din cameră şi rămăsese ceva vreme aşa pentru că  se oprise în prag parcă vrând să mai adauge ceva,apoi trase uşa după el, fără să a o închide de tot.

Privea hainele uimită,le mai văzuse într-un magazine,dar nu îşi mai amintea unde şi când,ştia doar că îi plăcuseră, deşi nu înţelegea de ce manechinul care le purta era o fată.Îşi dădu jos jacheta din piele, se descălţă,apoi îşi scoase cu grijă cămaşa cu imprimeu de leopard ce i se lipise de trupul strâns la mijloc de un corset imaginar.Lenjeria neagră îi scotea în evidenţă rotunjimea umerilor uşor bronzaţi, a coapselor pline pe care le ştergea uşor cu un prosop albastru.Din spatele uşii se auzi un zgomot,îi simţise prezenţa, ochii aceia oaze în mijlocul iernii ruseşti de pe faţa lui, o priveau îndureraţi.Hainele îi erau foarte largi, împrumutase cureaua de la blugi pentru a-şi fixa pantalonii care tot cădeau.

-         Nu e amuzant…răspunse ea râsului ce se auzea după hol.

Acum simţise mirosul de ciocolată caldă,dulceag,moale, aburii o învăluiau precum un pulover pufos şi îi relaxau muşchii, alungau frigul ce îi stăpânea oasele.Între timp şi părul i se mai uscase, iar hainele acelea largi şi mari completau imaginea de copil naufragiat.

Îi întinse cana fierbinte cu grijă, apoi îşi aprinse o ţigară.

-         Aş putea să iau şi eu una?

-         Nu te-ai lăsat?

-         Se pare că nu.

“ Nu te-ai lăsat?”  întrebarea se tot repeat în capul ei, cuvintele se loveau de craniu şi se auzeau din nou sacadat, cu intensităţi diferite…De ce nu a întrebat-o pur şi simplu “Fumezi?”, de ce “ Nu te-ai lăsat?”, de unde ştia el că vrea să se lase sau că a vrut ?! Fruntea i se încreţise uşor, îşi ridică ochii şi îl privi nedumerită.Unde îl întâlnise?! O tulbura ceva, simpla lui prezenţă o intimida…cine era acest băiat? De unde o cunoştea?

-         Ai păţit ceva? Eşti tăcută.

-         Nimic…

Deodată râse zgomotos dezvelindu-şi caninii, subţiindu-şi buzele trandafirii:

-         Atunci cu siguranţă ai ceva…draga mea ştii bine că răspunsul asta mă chinuie, poate nu am o memorie excelentă,dar “nimic-ul” tău mi-l amintesc foarte bine.Îşi aţinti ochii spre ea şi îi zâmbi cu nostalgie.

-         Când înainte?

-         A! da …era să uit…ironia ta, ţi-am zis că eşti o fată ciudată.Vii la mine, îmi baţi la uşă după atâta timp,pleci fără să-mi spui ceva, iar acum te preface că nu îţi aminteşti de mine…Mă amuzi, eşti diferită, încurcată ca un mister, ca o enigmă, pe lângă faptul că de când nu ne-am mai văzut te-ai făcut şi mai frumoasă şi o atinse uşor pe obraz. Fiecare celulă îi vibra, pupilele i se dilatară,iar respiraţia îi deveni greoaie, ochii însă îl priveau întrebător, la un moment dat când faţa lui era suficient de aproape ca buzele lor să tremure una în îmbrăţişarea celeilalte ea izbucnii:

-         Cine eşti?Nu-mi amintesc de tine…atunci izvorârâ lacrimi din colţurile lăsate ale ochilor.

-         Ce ai ? o cuprinse cu ambele mâini şi o zgudui speriat. Ce-i cu tine? Ai păţit ceva?

-         Nu ştiu cine eşti şi îmi este frică de tine…am venit aici doar pentru că te-am visat, am visat acest loc…nu ştiu, îmi pare rău nu-mi pot aminti mare lucru din trecutul meu…de la accident totul s-a schimbat.Îmi pare rău o să mă schimb şi am să plec.

Se ridică brusc, respiră căci toate cuvintele o sufocară, însă deodată căzu epuizată pe pat ca moartă...

file dintr-o carte (partea a II- a)

        Soarele era acoperit de nori, iar pe pervazul ferestrei se putea zări o fată cu părul arămiu strâns într-un coc pe mijlocul capului,îmbrăcată cu o cămaşă kaki pe care se evidenţiau carouri verde mentă.Coloana şi piciorul stâng formau un unghi drept,iar capul se rezema pe mâinile ce încercau să îşi menţină echilibrul pe piciorul îndoit din genunchi.Când fuma îşi ridica uşor capul, gâtul i se alungea de parcă ar fi încercat să privească peste un gard, iar mâinile se balansau pe lângă corp.Irisul cafeniu se zărea cu greu printre genele dese, nasul era precum o săgeată, iar buzele întredeschise dezvăluiau nişte dinţi albi şi strălucitori precum perlele.Deodată îşi dădu seama că e târziu, ar fi trebuit să plece de ceva vreme, avea să piardă primul curs.Coborî din pat, apoi făcu un duş, se îmbrăcă în grabă şi ieşi din cameră.

      Unde să se ducă?

      Îşi aminti că visase odată un drum, nişte străzi întortocheate care îl formau şi pe care ea le cunoştea, dar nu a putut să dezlege în totalitate misterul, nu ştia împrejurarea care a făcut-o să străbată acel drum.Mintea îi lucra precum o hartă  pe care erau trasate străzile şi cu un X locul unde trebuia să ajungă ,dar oraşul era mare, unde avea să găsească ce căuta?Se concentră şi pătrunse în vis : era o pădure ce o ameţea cu mireasma frunzelor legănate de vânt.Copacii păreau toţi plecaţi spre un punct în mijlocul pădurii,un punct acoperit,protejat de bolta crengilor.Din acel loc se auzea un sunet lin ce-i umplu întreaga fiinţă cu linişte,simfonia provenea de la o apă cristalină.Îşi scutură capul şi părăsi pădurea.Tot ce trebuia să facă era să găsească sursa râului,dar unde să caute într-un oraş plin cu blocuri şi maşini?! unde avea să găsească pădurea,dar mai ales izvorul?Acest ultim cuvânt a făcut-o să tresară…luă metroul.

      Începuse să picure când traversa podul de pe Dâmboviţa, suprafaţa apei părea o sită luminată ici şi colo de razele soarelui blând de toamnă.Uşor,însă,norii înaintau şi acopereau oaza de lumină,  în mijlocul zilei se lăsase întunericul,acum picăturile cu străluciri de plumb loveau şi mai tare.

Găsise locul de unde trebuia să pornească,unde apăreau primii paşi pe hartă.Drumul era întortocheat,însă picioarele ei mai străbătuseră acel asfalt înecat în ploaie.În faţa a două porţi mari din fier se opri.Privind fix într-un punct pe clanţa masivă din fier…se pierdu printre vise: un cal negru in coama căruia se pierdea vântul îşi odihnea capul pe iarba crudă din faţa unui  castel.Pereţii albi,strălucitori pe care se jucau razele soarelui dispărură din mintea ei şi fuseseră înlocuiţi de ziduri groase,umede şi reci din piatră.Nu intrase în curtea unui castel,dar părea că a lăsat în urmă şi oraşul, pătrunsese într-o lume nouă: o curte veche cu trei case mari,geamuri zgâite,uşi bătrâneşti cu vopseaua cojită.Casa din mijloc era asemănătoare cu un bloc cu patru etaje,în lateralul uşii era o boltă de viţă-de-vie cu frunzele stacojii şi cu struguri stafidiţi.Apăsă pe clanţă,iar uşa se deschise cu un scârţâit uşor ce sperie din somn o pisică pestriţă şi urâtă.Urcă scările precum făcuse într-un vis de acum trei săptămâni,când a fost nevoită să urce mii de trepte,şerpuite,acoperite cu muşchi  verde pe la colţuri,păreau interminabile,iar ea era epuizată.Când simţea că o să o lase toate puterile văzu la capătul scărilor o uşă prin gaura cheii ieşeau razele soarelui aşezate acolo precum florile într-un buchet.Se trezi în faţa acelei uşi şi ciocăni.Pumnii ei mici şi albi zguduiau lemnul şi trezeau la viaţă atmosfera liniştită din spatele acestuia.Se auzi un clic şi atunci loviturile încetară.Din spatele uşii apăru un băiat cu părul negru,ţepos având maxilarele proeminente învelite într-o piele albă proaspăt rasă.După uşa din vis se ivise soarele,acum mintea ei scotocea prin sertarele cu amintiri chipul acestui băiat a carui ochi senini şi limpezi o priveau miraţi

-         Ce faci aici? Curiozitatea îii făcea buzele să tremure,iar sprânceana stângă se arcui sceptic.

  Ea îşi lăsă privirea în jos, ruşinată  de îndrăzneala cu care acţionase, trezindu-se la uşa unui necunoscut, doar pentru că avea atâta încredere în visele ei, în dorinţa de a redescoperi vechile  amintiri.Se întoarse pe călcâie grăbită şi începu să coboare scările.Afară de abia puteai zări ceva prin perdeaua de ploaie, dar se gândea că trebuie să plece de acolo cât mai repede.Când ajunsese în mijlocul curţii un glas o chemă înapoi:

-         Nu pleca!Vino!

file dintr-o carte (partea I)

 Aseară l-a visat…

 Erau în tren…

Se uitau la câteva fotografii vechi cu ei doi…

Vagonul arăta mai mult ca o cameră căci ea stătea cu capul atârnat în jos şi cu picioarele agăţate pe perete lăsând părul paravan peste canapeaua confortabilă din piele maro.El o privea amuzat şi îi arăta fiecare poză,secvenţă după secvenţă filmul se derula.Atmosfera ce îi învăluia nu vibra sub jocuri de zâmbete,dragoste şi bucurie,ci mai degrabă se pierdeau sub perdeaua de nostalgie,erau doi vechi prieteni ce-şi aminteau clipele de ieri,îşi întorceau privirea spre ceea ce a fost. Asta până când ea a îndrăznit să spulbere liniştea cu o mângâiere,degetul ei fin a alunecat pe obrazul lui,apoi a coborât pe braţ cu un mic foşnet,cu o tresărire,parcă îi cuprinsese frigul.Atunci s-a trezit tulburată din vis,s-a urcat pe pervaz,şi-a aprins o ţigară şi a aşteptat să i se limpezească gândurile.

Cine era acest băiat?

 Îşi scutură uşor capul pentru a îndepărta imaginea lui apoi îşi aminti că în ebraică numele ei este Levana.Cât de fericită a fost când a aflat una ca asta, căci numele Eva era inclus în această traducere.Nu ştia de ce,dar mereu s-a simţit legată de numele Eva,de povestea din spatele acestei femei,de unicitatea ei.O avea pe Eva în ea,pe lângă “n-uri” şi “l-uri” prin venele ei curgea EVA.Această adunare simpla de vocale şi consoane îi defineau personalitatea: era o fată cam şubredă,trăia şi respira prin cei din jurul ei,de o sensibilitate incredibilă şi o urmă de senzualitate ascunsă în ochii mari şi copilăros.Credea în valori ,sentimente şi principii,pe cele din urmă le încălca cu desăvârşire,parcă viaţa îi spunea “trăieşte, nu-ţi creea reguli, de asta mă ocup eu!”.În ceea ce priveşte valorile ţinea la ele,dar nu era sigură ca le înţelege pe deplin,era mai mult o formalitate,un ritm în care fusese crescută.Sentimentele,însă, îi dădeau bătaie de cap,vroia să simtă,să trăiască,să atingă tot timpul acel vârf,acel moment de maximă încântare,suspansul că se află pe marginea unei prăpăstii şi fiecare pas e un pericol…nimic,doar iluzii şi vise şi gânduri.

Se întreba dacă  în douăzeci de ani de viaţă trăise sau simţise cu adevărat ceva.

Îşi lăsase privirea în jos de parcă golul în care privea era de fapt trecutul ei,căuta ceva,o amintire,un gând,o stare.Zâmbind îşi aminti de entuziasmul nebun ce o sufocă,de credinţa ei nestrâmutată că ceea ce îşi propune se va realize,de avântul ce o cuprindea când îi plăcea un lucru.

Era umană!

Se linişti…apoi o maşină roşie îi atrase atenţia,uitase de teamă,de frică,de disperare,deci simţise şi ea,trăise.

Îşi reaminti de el,de vis,iar în gură simţi un gust amar…căută pachetul cu ţigări şi îşi mai aprinse una.Vedea în faţa ei o listă cu nevoi,la o citire mai atentă îşi dădu seama că sunt nevoile ei.În fruntea listei stătea scris cu roşu “DRAGOSTE”.Îşi îndreptă privirea spre cer  şi zări un avion ce tăia marea de albastru cu o panglică albă.Cineva îi spusese odată: “Când vezi un avion se gândeşte la tine.”.Trecuse mult timp de atunci,văzuse multe avioane,până la urmă pe buze îi rămânea aceeaşi întrebare: “cine?”.Mai târziu entuziasmul de a vedea un avion a fost înlocuit cu o îndoială “oare el?”,iar odată ce a crescut şi-a pierdut din farmec.Acum nici buburuzele nu-i mai spun unde are să se mărite,dar poate nu are s-o facă…mintea ei a proiectat în atât de multe feluri viitorul încât  şi-ar dori câteodată să nu mai gândească.Imaginaţia a clădit atât de multe feţe pentru ziua de mâine,când adevărul e că ea aşteaptă ca fluturele din interiorul ei să îşi părăsească coconul şi să zboare.

Momentan întreaga ei fiinţă se compune dintr-o naivitate exagerată,o maturitate timpurie şi o teamă care o sfâşie,toate astea dau personalităţii un aer vechi,uzat,ruginit ce contrastează cu vârsta pe care corpul o poartă cu mândrie,cu rotunzimea ochilor,cu arcuirea genelor şi freamătul buzelor.