Sentinţa mi-a scris-o timpul

             Am tras ultima linie .Nu!nu are rost să le număr pe toate.După atâta timp pereţii par a fii din piatră, mă aflu în interiorul unei peşteri pe o insulă pustie…astă e adevărul…de 25 de ani trăiesc liniştit în peştera mea.Mi-a fost greu la început până m-am obişnuit, mâncarea  sărăcăcioasă, apa puţină, multe fiare şi câteodată miros oribil, hoit , miros de sânge uscat.Cu timpul toate mi-au intrat pe sub piele,imi circulau prin vene,făceau parte din întregul meu.Retina se obişnuise cu lumina obscură ce intra printre gratiile de fier,dar şi cu întunericul ce începea prea devreme.

             Azi  pe la prânz citeam liniştit când au venit să mă anunţe că mâine mă eliberez şi trebuie 
să-mi părăsesc peştera…eu nu vreau asta!Dincolo de lumea  mea nu e nimic pentru mine căci timpul meu s-a scurs aici între aceşti patru pereţi de piatră.Aici timpul e un lichid vâscos ce se scurge din tavan,cu fiecare picătură mai trece o zi.Acolo,afară,nu mai recunosc timpul şi probabil nici el pe mine,căci a uitat că exist şi am uitat că există sub o altă formă decât cea pe care peştera mi-a 
arătat-o.Am să mă sufoc înghiţind clipele de acolo.

      Când mi-au adus mâncarea mi-au pus pe tavă un bileţel , “Mâine o să fii liber!”, şi mi-au zâmbit.Gardienii care zâmbesc sunt hidoşi.Ei nu ştiu ce înseamnă libertatea pentru mine.Eu, în peştera mea, în timpul în care mă scald, sunt liber.Eu sunt mai liber ca ei.Pe mine timpul nu mă încătuşează  aşa cum face cu ei…pot zbura în voie,pe când ei sunt robiţi de timp şi de destin.Eu nu sunt bătrân nu are cine să-mi zică asta sau să mi-o arate, însă ei văd zgârieturile timpului de fiecare dată când se uită în oglindă.Tihna vieţii mele dilată clipele, încetineşte mişcările astfel că eu cresc odată cu timpul meu.Afară,unde trăiesc ei, e haos, e grabă, oamenii pornesc pe drumul dintre viaţă şi moarte înaintea timpului, ajung la final înainte ca nisipul să se termine din clepsidră.

        Nu vreau să plec din peştera mea.Afară aş muri căci acolo nu mai e nimic pentru mine,nu e nimic care să mă aştepte.Mâine, zic ei, am să fiu eliberat.Ei nu ştiu, însă, că eu am un prieten, timpul, care  mă  lăsă să uit.Ei nu ştiu, însă, că eu am un duşman, timpul, care nu m-a lăsat să uit.Mi-am înnodat frânghia şi am tras scaunul, am expirat timpul şi am închis ochii liniştit în peştera mea.

himera trecutului

Aş vrea să mă scald în buzele-ţi parfumate,

pătate de prea mult albastru,

să mă înec în mâinile-ţi moi şi catifelate.

Dacă Pygmelion şi-a creat o Galateea

eu te-am zămislit pe tine

din cuvinte şi iluzii;

O poveste fără nume,fără cuget, fără glas!

Ţi-am umplut sufletul gol cu otravă densă

şi neagră din inima mea

astfel neatul sufletului tău 

a devenit mai fără de-nceput şi fără de sfărşit.

Amorul meu te-a-ncătuşat iubite

până te-ai topit…

REALITATEA NOPŢII

În vena tăiată de mii de iluzii

Se află săruturi de sânge.

Pe umărul gol,brăzdat de tăişuri

Asfinţeşte o lume.

Din buze vinete şi amare

Se scurge necontenit puroiul,

Iar visul se sfaşie-n zare

Odată ce noaptea dispare.

Geneză

Cu ochii roşii de-atâtea idealuri

Cu gura zdrobită,

Cu mâinile sleite de visuri şi minuni

Şi-aşteaptă bătrânul soarta.

Moarte aşteaptă şi ea.

Bătrânul răsufla aievea,

Cu greu plămânii lui creşteau,

Iar  Moartea respira mireasma

Sorbindu-i sufletul pustiu.

Dar vezi tu,Timpul,o minune,

În pumnul lui  bătrânul a strivit

Şi a creat deşărtăciunea

Şi-a risipit-o pe Pământ.

Cel din urmă a folosit-o,

Ca pe-o sămânţă a sădit-o.

Şi ce să vezi?!Minune!

Au răsărit: un colţ de soare,

O lacrimă şi-o mare ,un strop de cer.

Iar la sfărşit a apărut,copil şi el,un adevăr:

Un suflet căptuşit în carne,

Un gând închis într-o celulă,

O inima şi două aripi atârnate

De-un ungher al ponositei lumi.

…despre prieteni şi uitare

              Pierderea timpului în grup face uitarea mai uşoară sau acoperă sentimentele ce cresc zi de zi tot mai mult; pe măsură ce le tai ele cresc şi cresc şi te înţeapă cu spinii lor, iar glumele,zâmbetele forţate clătesc retina plină de gunoaiele trecutului, de resturile de amintiri.Te găseşti la braţul unui prieten bun care te acceptă aşa cum eşti, care nu te critică şi nu se teme de tine sau nu se fereşte să-ţi zâmbească melancolic “am fost şi eu acolo şi am trecut prin asta!”Apoi prezenţa prietenului, cu faţa chinuită de un zâmbet ce stă să se ivească în ochii lui trişti şi blânzi, te intimidează şi te face să-ţi îndrepţi privirea spre geam unde marele oraş îşi întinde poalele rochiei cu blocuri şi cămine şi şosele despuiate şi te face sa spui “o să fie bine cândva!”.Te loveşti iar de cuvinte vagi ce te ameţesc precum fumul din cameră amestecat cu tăria vântului ce-şi face loc şi pătrunde nestingherit printr-o deschizătură.Ne rupem de lumile noastre cu probleme, nevoi, vise şi participăm fiecare cu câte ceva pentru a crea o atmosferă prielnică şi potrivită pentru apariţia a ceea ce aşteptăm cu toţii de mult, şi anume a fericirii.Clădim din cuvinte o barcă ce ne protejează de trecut şi ne ţine în present, între ramele zilei de azi când uităm tot ce a fost, dăm cu mătura şi băgăm mizeria sub preş.Măcar pentru câteva ore să respirăm momente ce înlocuiesc clipele de ieri.Sperăm la o viaţă mai bună,la o fericire mai accentuată şi la dispariţia dezamăgirii, dar te loveşti iar de priveliştea ce se zăreşte pe fereastră, plămânii îţi sunt invadaţi din nou de amestecul de fum şi aer rece,somnul şi moleşeala te doboară…te aşezi zdruncinat pe un pat,crezând…nu mai crezi nimic,căci trecutul te înghite din nou într-un căscat.

Amorţire în miez de vară

       Îmi place când e frig, deschid fereastra şi îmi îngheaţă gândurile, dar mai ales speranţele, acest lucru face mai accesibilă realitatea. Frigul înlatură bruma de vise aşternută pe pleoape încă din timpul nopţii şi mă trezeşte brusc la realitate.De aceea cu cât e mai frig cu atât e mai bine.De mult nu am mai avut un moment de luciditate, aşa că după ce a plouat zdravăn am dat perdeaua la o parte şi am lăsat aerul rece să intre şi să-mi inunde plămânii îmbâcsiţi de amintiri.Primul contact cu vremea m-a cutremurat,mi-au apărut pistrui pe tot corpul,firele de păr strigau “Ne-e frig!!!” . Nu conta, respiram viata şi lăsam în urmă trecutul sau îl strecuram printr-o sită realistă,cerneam speranţele,visele şi păstram faptele,care,nu ştiu de ce, îmi lasau o urma de lumina pe obraz şi sclipiri în ochi.Niciodată realitatea nu a arătat mai gri decât acum, căci mă simţeam mai singură şi mai fără scop ca nicicând…Mă sperii…Închid fereastra…Tăcere. Mă inunda căldura

şi-mi spune “dacă”, “poate”. O mincina! Un mod prin care readuc trecutul şi-l transform în viitor. Aş deschide fereastra,dar mi-e bine în minciună,imi place când există o bariera între mine şi realitate.Lumina  îmi bate în geam şi-mi zice “Deschide!”, însă căldura din cameră m-a încatuşat, un vis mi-a închis uşor pleoapele iar apoi cu gândul la tine am oftat.

de la vise la visuri

         Apa curgea liniştit,strălucea bătută fiind  în nestemate, argint şi mercur.Am întins mâna şi am oprit robinetul.Apoi te-am văzut pe hol ,cărai nişte galeţi cu apă, m-am apropiat şi am vrut să te sărut, atunci ai scăpat una dintre găleţi… ai întors capul.Am fugit în pat,întinsă pe burtă am început să plâng…m-ai urmat,mi-ai împărţit părul în două şi ai văzut cărarea, ai găsit drumul, iar apoi mi-ai sărutat nodurile de pe spate, locurile unde se adună vise, acolo unde cresc aripi şi se nasc iluzii.

               

           Am deschis ochii.Briza e atât de rece, luna atât de departe, nu pot să o ating.Aerul rece îmi inundă plămânii, îmi îngheaţă gândurile, am rămas în noaptea rece doar cu unghiile însângerate şi cu buzele tremurânde ce uşor desenează în bezna lichidă cuvinte fără rost sau noimă.M-am urcat pe bloc să aştept moartea, dar între timp m-a invadat uitarea, mi-a umplut venele cu mirosul ei…confuz.M-am întins pe betonul rece şi m-am gândit să ating luna, să străbat cerul…prea mult, prea departe, aşa că mi-am aprins acelaş vis pe care-l fumez în fiecare seară ca pe cea mai bună ţigară.Mai întâi ochii sunt injectaţi de dorinţă…o simţi, o ţii între degete, o aprinzi…inima pulsează, sângele accelerează…Primul fum, nicotina se întrece cu miile de globule, pătrunde în suflet…sufletul răsuflă,urmează al doile fum,o întrecere mai aprigă.

Finalul – un gust amar.Visul meu când se termină îmi lasă pe limbă un gust de moarte, ucide în mine totul şi plasează trecutul acolo unde îi e locul, în urmă.Şi uite aşa zile trec,marcate toate de acelaş vis cu miros de narghilea.

dor si doare

              Am revenit la tine prietenă veche,tu cea care mă asculţi şi-mi cânţi mereu visele oamenilor.O să mă aşez pe nisip cât mai aproape, valurile tale vreau să-mi mângâie fruntea, să-mi limpezască gândurile.Dacă acestea din urmă mi-ar acoperi trupul,  când se sparg de malul nisipos, poate aş cădea în uitarea de care am nevoie, poate că atunci când viaţa va trece prin mine ca printr-un filtru am să pot face faţă lumii şi am să mă ridic.Am să-mi şterg atunci fruntea de anii care s-au depus ca o cunună pe capul meu şi am să plec de lângă tine, prietenă dragă, pentru totdeauna.Am să plec, nu ştiu unde, în infinit, în o uitare mai mare sau poate vreo uşă o să mi se deschidă şi acolo undeva mă va aştepta o altă soartă. Tu ce crezi? Tu ar trebui să ştii, tu, regină cunoşti astfel de lucruri,trebuie doar să stau cu tine îndeajuns de mult ca să-mi spui.Tu m-ai învăţat că mai devreme sau mai târziu toate valurile ating malul, trebuie doar să am răbdare.Ştii că asta este cel mai greu când timpul ameninţă? Tu nu cunoşti timp şi nici puterea de a judeca.Cunoşti însă mii şi mii de alte lucruri,dar nu le judeci, nu le analizezi, eu, însă şi cel mai mic lucru îl plasez în balanţa dintre bine şi rău…poate de aici se trage chinul infinit al oameniilor sau poate doar sămânţa nefericirii mele.