Însemnări

       Au început să mă bâzâie muştele,vin toate ca în jurul unui cadavru,ameţite de mirosul putred,morbid al sufletului ce zace captiv în cochilia unei  copile .Afară e cald,sunt topite: asfalt,case,magazine, în casă e rece, probabil de aceea bâzâitoarele astea enervante se lipesc şi muşcă însetate din trupul amorţit ce atârnă ca o marionetă pe canapeaua veche din mansarda prăfuită şi tapetată cu pânze de păianjen.Detaşată de viaţa lichidă ce se scurge din toate lăsând corpurile într-o încremenire universală, mă înec în cochilia mea de melc,în mucus, în zeama proprie a sufletului învechit,nerăbdător să termine ce a început acum multă vreme,mult prea multă vreme.Mi-au îngheţat picioarele şi mâinile.Mă întreb ce s-ar întâmpla dacă m-aş ridica şi membrele şi-ar relua funcţiile sau poate că deja s-au unit cu catifeaua verde smarald.Stau scufundată în faldurile de iarbă crudă de o săptămână cu ochii aţintiţi spre coconul unui fluture şi aştept ca şi el soarele,lumina care să mă readucă la viaţă,să-mi redea aripile, să pot zbura din nou…dar afară ploua…Ce soare să mai fie acum?!Nu se mai uită îngerii la noi!Vizorul cerului este acoperit de nori negri si încarcaţi cu lacrimi.Şi oricum dacă pe vremea asta răsare soarele razele lui nu ar putea pătrunde până în casa asta ascunsă în mijlocul pământului,acoperită de viermi şi gândaci,lipsită de aer,înecată în praf.Nu or sa ne mai crească aripi…nu-i aşa?