sâmbătă, 24 septembrie 2011

Vraja lui Răpciune ( note de toamnă)


         A ruginit până şi frunza în copaci de când stau cu bărbia sprijinită în palme şi mă gândesc, mă frământ căci nu ştiu unde mi-a plecat muza, unde a fugit inspiraţia.E un septembrie plat, fără un zbucium care să-mi aprindă imaginaţia, să mă facă să mă joc cu miile de cuvinte ce-mi traversează mintea.Sunt învăluită într-o pânză de aşteptare. Viaţa nu-mi mai trimite niciun impuls, nu-mi pune neuronii în mişcare, m-am obişnuit cu toate, îmi sunt comune şi monotone, în tonuri şi toane…tac.Din comoditate, poate, din cauza aşteptării sau din lipsa curajului, joc în propria-mi viaţă rolul leului lipsit de curaj, m-am aplatizat odată cu sensul vieţii mele .Trăiesc în aceeaşi colivie căreia îi cunosc toate gratiile şi aştept să mi se lase portiţa deschisă să pot scăpa, să pot fii liberă.Am devenit într-un timp atât de scurt o marionetă fără sfori…deci am plecat capul şi am tăcut, am devenit cenzurată în gesturi, limitată în mişcări, un punct suspendat pe o axă a timpului.Însă… un lucru a rămas la fel, dacă trupul mi-e încătuşat în limitări, ochii au rămas neschimbaţi, întrebători, curioşi, lucizi, dornici şi plini de dor…

                                                                                                       ( la final de povestire,
                                                                                                      am să las o amintire )


E septembrie, e fum,
Plin de murături pe drum.
La acelaş colţ de stradă
Eu cerşesc o altă soartă.

Timpul e necruţător
Nu prea mă lasă să dorm,
Gândurile mă frământă ne-ncetat;
Oare cât mai am de aşteptat?!

Poate Domnul se îndură
Ş-am să pot lăsa în urmă
Ce mă leagă de trecut
Ca s-o iau de la-nceput.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu