marți, 6 septembrie 2011

Joacă

Aş vrea să fiu o pasăre.
Să am aripi.
Două aripi mari, albe,
cu străluciri de sidef,
de perle,
cu luciu de scoică.
Penele să fie suave, gingaşe,
cu miros de piersică,
de mere,
de prune,
de primăvară,
fiecare pană să aibă propriul miros
şi toate să miroasă a rai.
Aripile mele nu or să fie grele,
nu vor fi o povară pentru mine
ci vor creşte din mijlocul sufletului,
de acolo de unde se aude inima cum se zbate de dor nemilos,
 izvorască şi să crească din mijlocul globulelor colorate.
Ziua şi-ar odihni zborul pe omoplaţii mei, ferite de văzul lumii,
iar noaptea m-ar ajuta să respir, să mă hrănesc cu imaginea oraşului adormit,
m-ar purta peste tot…
astfel aş atinge vârful munţilor,
aş gusta roua dulce a dimineţii,
aş veghea somnul blând al omenirii
şi aş alunga tristeţea nopţii,
teama,
frica.
Visele urâte nu vor mai chinui frunţile fragede,
pe cele coapte,
pe cele triste
căci  nu vor putea trece de bunătatea aripilor mele,
voi semăna doar
dragoste,
bucurie,
clinchete de glasuri de copii.
Atunci voi zâmbi.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu