Azi, mai mult ca oricând, am fost împinsă
să scriu şi nu poveştile aiurite pline de fantezie pe care le scriu de obicei
ci povestea mea despre ceea ce sunt, ceea ce am devenit, cum m-au făcut alţii
să fiu şi cum vreau să fiu.E câteodată în mine o forţă atât de mare care dă la
o parte sufletul inocent de copil naiv, o forţă care imi face fiinţa să se
afirme, să se ridice şi să urle “exist şi vreau să trăiesc frumos”, chiar dacă
în interiorul meu se dă o luptă a contrastelor, există un teren de luptă unde
puritatea, credinţa, iubirea, fantezia se confruntă permanent cu realitatea, cu
faptele concrete, dar într-un cuvânt sunt eu, fără cortina de ruşine care să mă
acopere,să-mi ascundă sfiala şi sensibilitatea, fără zbuciumul şi
impulsivitatea care să mă apere…mă descojesc de teamă şi tot ceea ce rămâne,
acel miez piersiciu ..sunt eu…
Un singur om a văzut dincolo de
carcasa de piele, prin ochii mei, mi-a văzut sufletul, un vecin ce avea
probleme cu auzul şi de cele mai multe ori mă temeam să vorbesc cu el să nu se
simta jignit că folosesc un ton aşa ridicat, mă rog, el imi spunea “artista” şi
mai în gluma mai în serios sunt o nebuna iubitoare de artă, o maşinărie de
ideii şi vise,un copil mare sau aproape…însă încerc să mă vindec de tot acest
joc ca să fac faţă realităţii, dar nu în totalitate.Ca să înţelegeţi mai bine, lumea
prin ochii mei se vede atât de diferit şi puterea unui cuvânt are asupra mea are
un efect apocaliptic, sunt fragilă ca un pai pe care dacă-l suflă vântul mai
mult se rupe, dacă-l atinge soarele prea tare ia foc, iar dacă plouă peste el
se îneacă.Aş minţi dacă aş spune că nu m-am aşteptat sau că nu aştept ca o
persoană să mă înţeleagă , să mă descopere şi să mă iubească pentru ceea ce
sunt, însă e greu, foarte greu, căci până acum am rămas doar dezgustată de ceea
ce am văzut, iar cel mai frumos compliment primit de la un băiat a fost “eşti
ciudată”, ceea ce nu am negat, lucru cu care m-am obişnuit să trăiesc până când
o să-mi găsesc un rost, o să-mi las forţa din interior să mă cuprindă.
Viaţa mea a fost şi nu a fost
frumoasă, ca orice viaţă de om, până la urma trăgând o linie, analizânt..cred
ca am avut o viaţă săracă în sentimente de aceea sunt aşa plină de ele şi nu am
putut să mă eliberez.; poate s-a întâmplat aşa pentru că nu m-am priceput
niciodată să fac alegeri potrivite…poate.În inima mea au încolţit seminţe de
iubire pentru oameni care au stat în viaţa mea fie prea puţin, fie prea mult,
cert este că nu au mâncat roadele acestei iubiri încolţite, nu au ştiut cum,
căci cei care mi-au străbătut sufletul m-au lăsat la un moment dat singură,
m-au înlăturat de lângă ei, apoi s-au
întors şi mi-a fost greu să-i primesc, i-am iertat însă nu le-am uitat stângăcia, am devenit rezervată,
i-am lăsat să-şi trăiască viaţa fără mine în ea.Surprinzător este că am
cunoscut persoane care mi-au trecut pragul sufletului pentru o perioadă scurtă
de timp şi care au fost pentru mine un izvor de “aşa da şi aşa nu”, de la
aceste persoane am învăţat, ori împreună cu ele, ori de la ele, că realitatea e
crudă.V-am spus că nu fac alegeri potrivite, nu am ştiut să păstrez lângă mine
pe nimeni, dar poate si prietenia cu
cineva e precum găsirea jumătăţii ..rară sau poate sunt eu prea critică, prea
aspră, egoistă, posesivă şi perfecţionistă, poate doar superficială.Acesta este
modul în care m-am oglindit în prietenii mei, în ceea ce priveşte baza
genetică…semăn cu mama –instabilitate emoţională, naivitate, spirit casnic, bunătate
exagerată, dar am avut grijă să iau şi de la tata câte ceva, mai ales deviza
“mai bine stau azi şi las pe mâine”.Simt că inspiraţia mea este pe sfârşite
căci nu mai scriu cu aceeaşi ardoare ca la început, aşa că voi încheia scurt:
sfârşit…
Fain....
RăspundețiȘtergereCa o paralela la randurile care le-ai asternut ...nu stiu ce sa spun...decat ca ,,noi,, suntem oameni ceva mai aparte plamaditi din alt aluat si mult mai sensibili ...imi place mult cum scrii...
imi era asa frig, dar am zambit cand am citit comentariul tau si m-am incalzit :d
RăspundețiȘtergere