Afară vântul bătea cu putere, cerul
părea nins ca şi cum undeva mai sus existau nori ce-şi cerneau zăpada pe o
bucată mare de sticlă.Pe stradă nu era nimeni, doar copacii deranjau cu
mişcările lor zbuciumate peisajul încremenit.Casele expirau cu greu fumul gros şi înecăcios lăsând mii de particule de cenuşă
să zboare ca un roi de molii.La un colţ de stradă o casă mare cu etaj îşi zgâia
geamurile imense la căsuţa mică de vizavi unde la mansardă se afla o fată
ghemuită pe un scaun, aplecată peste nişte foi, îşi încălzea mâinile la căldura
cănii de ciocolată caldă.
Casa cu etaj încercase toată ziua să citească în foile fetei, încă de
dimineaţă când aceasta se aşezase la masă cu pătura pe ea şi începuse să scrie,însă
nu izbutise să vadă nimic.După un timp se plictisi aşa că o privi pe fata cu
nasul roşu ce scria de zor; avea părul de culoarea miezului de copac, ochii
mari şi obosiţi, obrajii palizi se întindeau pe oasele proeminente,era urâtă, mohorâtă,
ştearsă, însă avea nişte mâini de pianistă cu degete lungi, acoperite de o
piele uşor bronzată brăzdată de vinişoare roşii şi violet încununate de câte o
unghie netedă.
Deodată se stârni un vânt puternic şi
foile se împraştiară , zburau ameţite împreună cu frunze moarte şi ţărână într-un
vârtej de nedescris.Fata încremeni, cu ochii în lacrimi privea ninsoarea de foi,
rasturnă masa şi dispăru.O bucată de hârtie se opri în geamul casei cu etaj,
moment in care aceasta din urmă scoase un trăsnet de mulţumire sau poate era de
la frig…
Azi gândul tău a devenit mai mare decât tine şi te-a îngropat în haina
lui lunga plină cu iluzii, ştie cât de mult îti place să te îneci cu imaginaţie.Însă
azi nu vroiai să pleci departe ci vroiai să rămâi, nu pentru că îţi era bine, ci
pentru că trebuia să înfrunţi adevărul.Mă priveai din vârful patului cu mirare,
cu teamă, încercai să-mi spui ceva ,dar te-ai oprit când o şuviţă de păr mi-a
alunecat pe spate făcând pielea albă să tresară.
De
când ai bătut la uşa mea am ştiut că în inima ta eu nu ocup un loc şi că atunci
când mă priveşti simţi doar o căldură ciudată ce-ţi umple fruntea de transpiraţie,dar
te-am lăsat să intri şi să te scuzi pentru că nu mă iubeşti.Nu ştiu de ce îţi
era aşa frică, nici eu nu cred că te iubesc, doar mă vindec lângă tine de toată
viaţa mea.Am râs de toată stângăcia ta, de surprinderea de a-mi descoperi trupul
fraged …tremurai când mi-ai văzut umerii…ai amuţit, ai uitat de ce ai venit,
repede ţi-ai ferit privirea sălbatică ce mă dezbrăca şi ai roşit.Te-am lăsat să
te aşezi, mă gândeam că o să stai doar câteva minute, nu mi-a trecut prin minte
ca o să rămâi….În tot acest timp mă întrebam ce ai de gând să-mi spui, dar tu tăceai şi continuai să
priveşti în podea aşa că am început să-ţi povestesc secvenţe din viaţa mea.Cât
de surprins ai fost să afli că am fost un copil liniştit, că mă jucat toată
ziua cu florile pe marginea drumului, cum
mă băgam sub masa si mâncam hărtie atunci când mă certau ai mei şi cum îmi
luam jucăriile în braţe şi mă învârteam.Mai târziu a apărut pe chipul tău un
fel de îngrijorare când ţti-am mărturisit ca în viaţă am iubit ca un vârtej, că
toate prieteniile mele s-au finalizat precum povestea cu Lala, păpuşa mea din cârpă.Sunt
sigură că ai vrea să o mai auzi odată : într-o
iarnă când în casă era cald şi mirosea a
cozonaci, eram în sufragerie şi mă jucam cu Lala iar deodată mi-am dat seama că
jocul nu mă mai mulţumeşte, că miroase a sărbătoare la mine în casă, doar venea
Crăciun cu daruri…M-am oprit, am lăsat bucuria să-mi invadeze plămânii, am
luat-o pe Lala de mâini şi am început să mă învârt…m-am învărtit, m-am învârtit
până am ameţit de tot şi m-am lovit în
colţul sobei de a trebuit mama să-mi apese pe umflătură cu lingura şi să-mi pună pâine cu vin.Ai să râzi şi a
doua oară şi ai să mă întrebi iar “ăi făcut tu aşa ceva?”.Aş putea iar să trec
graniţa către braţele tale fără, măcar, să plătesc ceva că invadez un teritoriu
nou, care nu-mi aparţine şi aş adormi, acolo la căldura inimii tale, amorţită
de gânduri de dragoste…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu