Dragul meu Lucifer,

    Cred ca alerg,in viata, dupa un lucru care nu este pentru mine,poate exist cu alt scop,am alta menire,pe langa aceea de a murii.Din marele ocean de vise mi se preling in creier iluziile,sunt gaz pentru flacara ce arde mocnit in sufletul meu.Acum m-ai sfatui sa astept si sa am rabdare.Cum sa mai pot face toate astea daca o viata intreaga am asteptat si am avut rabdare?!Cat sa mai astept?Cata  rabdare sa mai am?Asa cum ti-am spus,o viata intreaga am rabdat si am asteptat,la capatul acestor nelipsite stari se aflau iluziile,amagirea.Te-ntreb mai are vreun rost?!Atunci ce altceva mai bun pot sa fac?!Sa renunt la visul meu?!De altfel nu ar fi nici o diferenta intre "eu" cea cu vis si "eu" cea fara vis...sau poate...poate doar iluziile.As putea sa devin rationala?!...rece?!...mai distanta?!...m-ar ajuta?!NU!Uitarea probabil mi-ar face bine,dar cum sa uit cand iluziile se scurg si permit fitilului sa arda?!
 Stii ce e ciudat?!...ca nimeni nu cred ca a strans in suflet atata "dragoste de dat"...problema e ca nu am cui.De fapt acest "cui" este singurul impediment,caci multi sunt cei care vor dragostea,insa doar catre unul singur,acest "cui", se indreapta toata.Si mintea mea e injunghiata de tacerile si lipsa acestui "cui",sangereaza de atata vreme,plange,se zbate pe podeaua umeda de vise si asteapta sa moara.Dar vad ca rana se cicatrizeaza,fara sa fie umplut golul,ci mintea e seaca,caci dorul e mare...si asa am ramas cu o rana pe minte,un mare gol in inima si o rupere de suflet.
Am devenit inerta,fara sa inteleg in totalitate acest cuvant,fara limitele lui,margini,suprafete,varfuri...si se credea ca doar moartea are coasa....ei bine, viata are securea ei si cateodata lovitura vietii te doare mai mult ca moartea.Aceasta din urma te lasa in uitare, simti pentru cateva secunde durerea si apoi mori,e uitare,e somnul ce spala si acele cateva clipe de chin.Dar viata...viata e asa parsiva,te lasa sa gusti din cel mai dulce nectar si apoi te doboara,insa de data asta nu te mai refigiezi in uitare,caci tu joci pe o scena ce poarta numele realitate.Aici nu exista uitare si somn,ci simtire.Te uiti neputincios cum sangerezi,iti plangi de mila,te rogi,disperi...si plin de dureri,chinuit,la sfarsit ...taci; nu mai ai nimic altceva de facut...sau poate mai ai...sa mori.Insa odata ce te-ai obisnuit cu durerea consideri ca nu esti atat de norocos ca sa mori,asa ca iti inchizi aripile,lipesti coconul in care te-ai transformat si astepti sa treci la stadiul de molie,caci gandurile,visele,iluziile,sentimentele se scurg din tine instaland praful,mizeria,microbii,bacteriile...Esti pe drumul cel bun,te transformi in molie.Dupa trei zile...dupa ce iti deschizi noile aripi prafuite,uzate,sterse, atunci te gaseste norocul,caci numai atunci vezi cat de negru esti tu,cat de mic esti,nevaloros si cat de banala si sclipitoare e lumea,primitiva in adancurile ei,te orbeste stralucirea ei falsa,tu nu esti al ei...pe tine te macina ganduri,te framanta idei,atunci inghiti curajul si mori in fata intregii lumi.Intr-un spectacol teribil de lumini si umbre,singuranta,zbor si zambet,te arunci si mori,te ineci si mori,te lasi strivit si mori.Doar atunci,pentru cateva secunde lumea isi opreste respiratia sa o asculte pe a ta...tu esti fara suflare,o molie strivita de perete, lumea se mira,suspina si plange,abia atunci te valorifica si ,apoi, uita.Insa in clipele alea cand iti este ascultata respiratia tu esti mai presus decat lumea.
                                                                                    
                                                                                                          Cu drag,
                                                                                                                     lfloarea ta de mac