file dintr-o carte (partea a V- a)

          

     A doua zi, când se trezi, locul din dreapta lui era gol, se ridică din pat cu o întrebare pe buze “Am visat?”.Îşi aprinse o ţigare şi observă pe masă, lângă scrumieră, un pandantiv în formă de scoică …”M-am gândit mult ce să-ţi iau, am căutat ceva până am găsit pandantivul asta, deschide-l cu grijă!”.Dedesubt se afla o bucată de hârtie :

“ Când mi-am amintit ce s-a întâmplat am mai găsit rătăcită o secvenţă din viaţa mea, de pe vremea când eram în gimnaziu. În curtea şcolii era un băiat mic de înălţime de care râdeau toţi, treceau băieţii cu prietenele lor de mână şi îl arătau cu degetul, el nu avea prietenă, nu-l vroia nimeni.Ieşea în fiecare pauză şi lovea cu mingea de peretele şcolii, mi-l amintesc mereu cu capul plecat.Într-o zi m-am dus la el şi i-am spus că vreau să fiu prietena lui, jocul asta ţi s-ar părea stupid, dar eram doar clasa a VI- a.M-a privit uimit, nu-i venea să creadă ştia că ceilaţi vor râde, cum au şi făcut, a ezitat să-mi răspundă…prea târziu, însă, l-am luat de mână.Acum când mă gândesc cred că eram destul de amuzanţi, eram cu mult mai înaltă ca el.O perioadă m-am simţit mândră de sacrificiul făcut, apoi comportamentul lui s-a schimbat, devenise agresit, posesiv, până la urmă a trebuit să-l aduc cu picioarele pe pământ şi aşa a revenit la mingea lui.A fost prea târziu când şi-a dat seama că a greşit.Imaginează-ţi că următorii ani la şcoală pentru mine au fost un chin, nimeni nu a uitat de ceea ce făcusem, plecam acasă plângând în fiecare zi aproape, uitaseră de băiatul mic de înălţime, aveau acum un subiect mai bun.Nu vreau să mă mai sacrific, a fost suficient.Ai renunţat prea uşor.Te-ai schimbat prea repede.M-am gândit că ar fi mai bine ca toate amintirile să rămână la tine, ţi-am înapoiat pandantivul.

    Rămăsese nemişcat, timp de câteva clipe, apoi făcu hârtia ghemotoc şi o aruncă în perete.O voce îi ţinea de urât în timp ce se holba la cerul plin de nori ce se zărea pe geam “M-a minţit! Trebuie să aflu adevărul! M-a minţit!”.După aproape o oră a pus mâna pe telefon :

 - Spune-mi dacă e adevărat…

 - Da, aşa s-a întâmplat.

 - De ce nu mi-ai zis până acum?De ce am fost singurul care nu a ştiut?

 - A fost hotărârea Elenei, nu a vrut ca tu să afli…

 - Dar de ce?

 - După ce v-aţi despărţit a suferit mult, te căuta peste tot, a fost disperată.Mereu mă întreba de tine, tu ai trecut repede peste, ea nu a putut.

 - Trebuie să închid.

 Se trânti în pat şi îşi acoperi ochii cu palmele, simţi o înţepătură în mijlocul frunţii, iar după câteva secunde durerea îi îngreună capul.