de la vise la visuri

         Apa curgea liniştit,strălucea bătută fiind  în nestemate, argint şi mercur.Am întins mâna şi am oprit robinetul.Apoi te-am văzut pe hol ,cărai nişte galeţi cu apă, m-am apropiat şi am vrut să te sărut, atunci ai scăpat una dintre găleţi… ai întors capul.Am fugit în pat,întinsă pe burtă am început să plâng…m-ai urmat,mi-ai împărţit părul în două şi ai văzut cărarea, ai găsit drumul, iar apoi mi-ai sărutat nodurile de pe spate, locurile unde se adună vise, acolo unde cresc aripi şi se nasc iluzii.

               

           Am deschis ochii.Briza e atât de rece, luna atât de departe, nu pot să o ating.Aerul rece îmi inundă plămânii, îmi îngheaţă gândurile, am rămas în noaptea rece doar cu unghiile însângerate şi cu buzele tremurânde ce uşor desenează în bezna lichidă cuvinte fără rost sau noimă.M-am urcat pe bloc să aştept moartea, dar între timp m-a invadat uitarea, mi-a umplut venele cu mirosul ei…confuz.M-am întins pe betonul rece şi m-am gândit să ating luna, să străbat cerul…prea mult, prea departe, aşa că mi-am aprins acelaş vis pe care-l fumez în fiecare seară ca pe cea mai bună ţigară.Mai întâi ochii sunt injectaţi de dorinţă…o simţi, o ţii între degete, o aprinzi…inima pulsează, sângele accelerează…Primul fum, nicotina se întrece cu miile de globule, pătrunde în suflet…sufletul răsuflă,urmează al doile fum,o întrecere mai aprigă.

Finalul – un gust amar.Visul meu când se termină îmi lasă pe limbă un gust de moarte, ucide în mine totul şi plasează trecutul acolo unde îi e locul, în urmă.Şi uite aşa zile trec,marcate toate de acelaş vis cu miros de narghilea.

dor si doare

              Am revenit la tine prietenă veche,tu cea care mă asculţi şi-mi cânţi mereu visele oamenilor.O să mă aşez pe nisip cât mai aproape, valurile tale vreau să-mi mângâie fruntea, să-mi limpezască gândurile.Dacă acestea din urmă mi-ar acoperi trupul,  când se sparg de malul nisipos, poate aş cădea în uitarea de care am nevoie, poate că atunci când viaţa va trece prin mine ca printr-un filtru am să pot face faţă lumii şi am să mă ridic.Am să-mi şterg atunci fruntea de anii care s-au depus ca o cunună pe capul meu şi am să plec de lângă tine, prietenă dragă, pentru totdeauna.Am să plec, nu ştiu unde, în infinit, în o uitare mai mare sau poate vreo uşă o să mi se deschidă şi acolo undeva mă va aştepta o altă soartă. Tu ce crezi? Tu ar trebui să ştii, tu, regină cunoşti astfel de lucruri,trebuie doar să stau cu tine îndeajuns de mult ca să-mi spui.Tu m-ai învăţat că mai devreme sau mai târziu toate valurile ating malul, trebuie doar să am răbdare.Ştii că asta este cel mai greu când timpul ameninţă? Tu nu cunoşti timp şi nici puterea de a judeca.Cunoşti însă mii şi mii de alte lucruri,dar nu le judeci, nu le analizezi, eu, însă şi cel mai mic lucru îl plasez în balanţa dintre bine şi rău…poate de aici se trage chinul infinit al oameniilor sau poate doar sămânţa nefericirii mele.

destramare-un capat de lume

      Au picurat zile de-a randul si m-am gandit ca poate merit sa vad soarele intr-o zi dupa atat munca si durere,dezamagire,am crezut ca destinul se schimba,ca visele devin realitate,dar traim intr-o lume amorfa..o lume ce striveste speranta.mi-au inghetat mainile si in curand simt ca voi ingheta cu totul,ma roade stomacul si imi vine sa urlu de durere,nu a mai ramas pic de sange in venele mele,ochii imi sunt storsi de lacrimile ce     s-au scurs in cascade si pana si fata imi este inegrita si batrana de atata plans si nesfarsire,agonia ma sugruma incetul cu incetul si ma simt asemenea unui vas ce sta pe marginea mesei gata sa cada si sa se sfarame.In lumea asta in care toti sunt niste roboti gata sa sfasie,sa distruga sentimentele altora,doritori de putere,flamanzi dupa avere,insetati dupa faima ,gata oricand sa vanda suflete de copil pentru mantuire,sa ucida bucuria,sa multiplice pacatul…in lumea asta nu te mai vindeca de boala decat natura,nu   te mai face sa zambesti decat un rasarit de soare,nu te mai mangaie decat marea.Era civilizatiei s-a incheiat.Era intelepciunii s-a incheiat.Dragostea a murit,duceti-va si plangeti si puneti flori pe morminte caci ei au stiut ce sunt iubirea,bunatatea,darnicia,intelepciunea.Unde sunteti bravi eroi?Cum de s-au nascut atatia mutanti?Ce se greseste cand are loc creatia?De vina sunt mamele?In pantecele lor  s-a multiplicat pacatul?De vina sunt tatii si dorinta lor nebuna de a pata virtutea?Lume natanga deschide ochii si doar pentru un minut analizeaza ce pierzi !!!Te autodistrugi

iluzia unui nor

 Am lasat acuarelele pe un colt de masa...
gandul mi-a zburat iar la tine...
e un fluture albastru ce salasluieste prin noapte,calauzit de luna in cautarea ta.
 Te uitai la un film cand ai auzit batai in geam.
Te-ai speriat,
mirat ai oprit totul si ai ascultat.
Fluturele batea din aripi la geamul tau.
Te-ai ridicat si ai intins mana la geam,
l-ai deschis,
ai vazut luna,
ai zambit,
caci,
asta ti-a amintit de mine.
Apoi mi-ai vazut geanta cu maci si...
te-ai indragostit.

Însemnări

       Au început să mă bâzâie muştele,vin toate ca în jurul unui cadavru,ameţite de mirosul putred,morbid al sufletului ce zace captiv în cochilia unei  copile .Afară e cald,sunt topite: asfalt,case,magazine, în casă e rece, probabil de aceea bâzâitoarele astea enervante se lipesc şi muşcă însetate din trupul amorţit ce atârnă ca o marionetă pe canapeaua veche din mansarda prăfuită şi tapetată cu pânze de păianjen.Detaşată de viaţa lichidă ce se scurge din toate lăsând corpurile într-o încremenire universală, mă înec în cochilia mea de melc,în mucus, în zeama proprie a sufletului învechit,nerăbdător să termine ce a început acum multă vreme,mult prea multă vreme.Mi-au îngheţat picioarele şi mâinile.Mă întreb ce s-ar întâmpla dacă m-aş ridica şi membrele şi-ar relua funcţiile sau poate că deja s-au unit cu catifeaua verde smarald.Stau scufundată în faldurile de iarbă crudă de o săptămână cu ochii aţintiţi spre coconul unui fluture şi aştept ca şi el soarele,lumina care să mă readucă la viaţă,să-mi redea aripile, să pot zbura din nou…dar afară ploua…Ce soare să mai fie acum?!Nu se mai uită îngerii la noi!Vizorul cerului este acoperit de nori negri si încarcaţi cu lacrimi.Şi oricum dacă pe vremea asta răsare soarele razele lui nu ar putea pătrunde până în casa asta ascunsă în mijlocul pământului,acoperită de viermi şi gândaci,lipsită de aer,înecată în praf.Nu or sa ne mai crească aripi…nu-i aşa?

   Ma gandesc ca ar trebui sa caut o alta cale sa respir caci plamanii mei nu mai pot sustine o rasuflare atat de trista.Ma inecu cu suspine,mi se taie respiratia,oftez si eliberez lacrimile ce-mi curg pe obraji asemenea antilopelor din savana ce fug de teama leilor infometati.Nu inteleg de ce nu pot scoate soarele dintre nori ca sa-mi topeasca gheata ce mi-a inclestat fata.
   Ma intreb unde se duc zambetele dupa ce dispar, caci as vrea sa ma duc sa culeg unu,chiar si pe cel mai stramb si firav...

for my lord and master

    Dragul meu sunt zile in care gura mea nu simte decat un gust amar lasat de amintiri si de viata,in general.Cred ca sunt prea mica,prea necoapta ca sa inteleg lumea si modul in care ea functioneaza.Sunt zile in care ma lupt cu realitatea si ea ma doboara,zac la pamant mult timp,imi e greu sa ma ridic,insa cu timpul o fac.Blogul meu e un fel de prieten gata oricand sa ma asculte...e mai mult decat un prieten,e  cutie cu secrete.Vezi tu., fiecare postare ascunde sentimente puternice,cuvintele daca sunt decojite cum trebuie arata un drum,drumul pe care l-am parcurs in viata mea.In ciuda faptului ca m-ai cunoscut ca fiind o persoana vesela,viata m-a invatat si pe mine ( cum sunt convinsa,ca si pe tine ) sa zambesc fals,sa pastrez pe chip o bucurie straina,ce nu e a mea in totalitate.Sa nu crezi ca sunt oarba si nu vad frumusetea, e peste tot in jurul meu, ma face fericita pentru un timp,insa cand descopar ca nu e a mea, ca nu-mi apartine ma intristez caci ma gasesc tot singura.Stii asta e cea mai mare durere a mea, mereu am fost singura.Cand eram mica stateam toata ziua in leaganul din spatele casei si cantam sau ma jucam cu florile pe marginea strazii.Mai tarziu, cand am crescut, mi-am petrecut adolescenta, singura, in camera mea.Fara parinti care sa spuna "te iubesc" sau "o sa fie bine", fara mangaieri,imbratisari sau ganduri bune, cu un ciocanit in usa  urmat de "hai la masa" si un aratator ce interzicea.In adolescenta nu am cunoscut sfaturile calde,inmiresmate ale mamei,m-am lovit de raceala, plictisul si lipsa ei de timp pentru "copilariile mele".Certurile,tipetele, " nu-urile" au impus distanta si au instalat frica pentru femeia care trebuia sa ma ajute,sa ma protejeze.Ca sa-i castig bunatatea, ca sa ma ridic in ochii ei, sa devin vizibila m-am transformat intr-o sclava.Am invatat bine,am castigat premii, am crescut-o pe sor'mea ca in schimb sa primesc o imbratisare,un zambet.Pentru mine,insa, gura mamei nu zambea,buzele ei nu croiau cuvinte calde,mangaietoare.Pe suflet mi-au ramas urmele nerecunostintei lor,a parintilor.Usor, usor dintr-o persoana puternica m-am transformat in una falsa,lipsita de incredere,slaba, impulsiva,disprata,paranoia,mereu cautand sa fiu altcineva.Noptile adormite cu lacrimi in ochi si-au pus amprenta pe fata mea fara zambet,insa speranta ca voi pleca imi stralucea in privire.
    Acum mi-am indeplinit visul,insa sunt tot singura.Vezi tu e atat de ciudat cum istoria se repeta, se schimba doar decorurile, cateodata personajele,insa durerea e aceeasi.Nu pot nega ca la inceput, cand am cunoscut prima oara orasul, am fost fericita...am zburat o perioada.Insa realitatea m-a tras de un picior si am cazut dupa norul meu,de acolo de sus.Mi s-a dus lucirea de copil din ochi in cadere, inca sunt plina de sange si la pamant.Cateodata imi doresc sa renunt si plang,ma sfasii singura, insa dupa ce-mi odihnesc ochii plansi ma sperii si-mi zic "trebuie sa lupt".Indiferent daca o sa fie bine sau rau o sa lupt caci trebuie sa ajung cine mi-am propus...inainte de toate vreau sa ma vindec.Mai devreme sau mai tarziu iti voi spune ce a, caci sunt convinsa ca voi avea nevoie de ajutorul tau, insa pana atunci nu-ti pot spune decat "multumesc" si " ai grija de tine".