Am revenit la tine prietenă veche,tu cea care mă asculţi şi-mi cânţi mereu visele oamenilor.O să mă aşez pe nisip cât mai aproape, valurile tale vreau să-mi mângâie fruntea, să-mi limpezască gândurile.Dacă acestea din urmă mi-ar acoperi trupul, când se sparg de malul nisipos, poate aş cădea în uitarea de care am nevoie, poate că atunci când viaţa va trece prin mine ca printr-un filtru am să pot face faţă lumii şi am să mă ridic.Am să-mi şterg atunci fruntea de anii care s-au depus ca o cunună pe capul meu şi am să plec de lângă tine, prietenă dragă, pentru totdeauna.Am să plec, nu ştiu unde, în infinit, în o uitare mai mare sau poate vreo uşă o să mi se deschidă şi acolo undeva mă va aştepta o altă soartă. Tu ce crezi? Tu ar trebui să ştii, tu, regină cunoşti astfel de lucruri,trebuie doar să stau cu tine îndeajuns de mult ca să-mi spui.Tu m-ai învăţat că mai devreme sau mai târziu toate valurile ating malul, trebuie doar să am răbdare.Ştii că asta este cel mai greu când timpul ameninţă? Tu nu cunoşti timp şi nici puterea de a judeca.Cunoşti însă mii şi mii de alte lucruri,dar nu le judeci, nu le analizezi, eu, însă şi cel mai mic lucru îl plasez în balanţa dintre bine şi rău…poate de aici se trage chinul infinit al oameniilor sau poate doar sămânţa nefericirii mele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu