Vraja lui Răpciune ( note de toamnă)

         A ruginit până şi frunza în copaci de când stau cu bărbia sprijinită în palme şi mă gândesc, mă frământ căci nu ştiu unde mi-a plecat muza, unde a fugit inspiraţia.E un septembrie plat, fără un zbucium care să-mi aprindă imaginaţia, să mă facă să mă joc cu miile de cuvinte ce-mi traversează mintea.Sunt învăluită într-o pânză de aşteptare. Viaţa nu-mi mai trimite niciun impuls, nu-mi pune neuronii în mişcare, m-am obişnuit cu toate, îmi sunt comune şi monotone, în tonuri şi toane…tac.Din comoditate, poate, din cauza aşteptării sau din lipsa curajului, joc în propria-mi viaţă rolul leului lipsit de curaj, m-am aplatizat odată cu sensul vieţii mele .Trăiesc în aceeaşi colivie căreia îi cunosc toate gratiile şi aştept să mi se lase portiţa deschisă să pot scăpa, să pot fii liberă.Am devenit într-un timp atât de scurt o marionetă fără sfori…deci am plecat capul şi am tăcut, am devenit cenzurată în gesturi, limitată în mişcări, un punct suspendat pe o axă a timpului.Însă… un lucru a rămas la fel, dacă trupul mi-e încătuşat în limitări, ochii au rămas neschimbaţi, întrebători, curioşi, lucizi, dornici şi plini de dor…

                                                                                                       ( la final de povestire,

                                                                                                      am să las o amintire )

E septembrie, e fum,

Plin de murături pe drum.

La acelaş colţ de stradă

Eu cerşesc o altă soartă.

Timpul e necruţător

Nu prea mă lasă să dorm,

Gândurile mă frământă ne-ncetat;

Oare cât mai am de aşteptat?!

Poate Domnul se îndură

Ş-am să pot lăsa în urmă

Ce mă leagă de trecut

Ca s-o iau de la-nceput.

SIMŢIRE

Pe cortina de pleoape se jucau petele de lumină viu colorate: cele roşii ca macii copţi în mijlocul verii se luau de mână cu spicele galbene ce brăzdau de la un capăt la altul membrana ce ascundea irisul cafeniu.

Petele se jucau…se jucau până când dintr-un punct din mijlocul capului au început să curgă gândurile, lichide, cristaline,  în care se oglindeau imagini, se reflectau luminile colorate de pe pleoape.

Urechea a început imediat să făurească sunete: ciripit de păsărele, curgerea lină a unui izvor, trosnetul pietrelor lovite de apă, freamătul copacilor.

Din sertarele cu amintiri alergau copacii şi izvorul şi păsările şi pietrele şi câte şi mai câte.

Dintr-odată nasul s-a strâmbat uşor şi a început să le simtă parfumul, nările s-au dilatat şi au aspirat aerul curat, oxigenul pur, au pătruns odată cu ele şi razele soarelui şi mirosul fluturilor, al albinelor şi al florilor.

Teama şi frica au curs prin vene, au pătruns în plămâni până când au fost expirate…

În  boaba de neghină a orbirii am aprins... simţurile.

Joacă

Aş vrea să fiu o pasăre.

Să am aripi.

Două aripi mari, albe,

cu străluciri de sidef,

de perle,

cu luciu de scoică.

Penele să fie suave, gingaşe,

cu miros de piersică,

de mere,

de prune,

de primăvară,

fiecare pană să aibă propriul miros

şi toate să miroasă a rai.

Aripile mele nu or să fie grele,

nu vor fi o povară pentru mine

ci vor creşte din mijlocul sufletului,

de acolo de unde se aude inima cum se zbate de dor nemilos,

să  izvorască şi să crească din mijlocul globulelor colorate.

Ziua şi-ar odihni zborul pe omoplaţii mei, ferite de văzul lumii,

iar noaptea m-ar ajuta să respir, să mă hrănesc cu imaginea oraşului adormit,

m-ar purta peste tot…

astfel aş atinge vârful munţilor,

aş gusta roua dulce a dimineţii,

aş veghea somnul blând al omenirii

şi aş alunga tristeţea nopţii,

teama,

frica.

Visele urâte nu vor mai chinui frunţile fragede,

pe cele coapte,

pe cele triste

căci  nu vor putea trece de bunătatea aripilor mele,

voi semăna doar

dragoste,

bucurie,

clinchete de glasuri de copii.

Atunci voi zâmbi.

Fatalitate

       

           Venise şi ultima zi de vară, casa veche gemea sub apăsarea razelor de soare, iar în interiorul ei mobila uzată era învelită cu un strat gros de praf ca o pânză aşternută peste tot.În grădina din spatele  casei se auzeau lovituri în pământul uscat şi crăpat ca o piele de moşneag. O fată înaltă şi slabă ca un vrej de fasole se chinuia să înfigă vârful sapei în crusta de piatră de la picioarele ei, după ce făcea, cu greu, o mică gaură scormonea cu mâinile în ţărână ca să îi lărgească marginile. Soarele îi nuanţa pielea albă ca laptele făcând-o pe alocuri să fie roză, praful îi conturase două şanţuri între sprâncenele fin arcuite. Deodată se opri, cu sudoarea mărgele pe frunte, se aplecă şi scoase din pământul negru o sticluţă umplută până la jumătate cu un lichid roşu pe care o aşeză, apoi, într-un paner alături de alte zeci de sticluţe divers colorate. Părăsi grăbită grădina din spatele casei, lăsă panerul pe masa din sufragerie, urcă scările până în camera ei unde începu să adune visele din tavan. Adusese colivia veche din pod, cea mare şi grea, ca să încapă în ea înaripatele ce zburau necontenite prin cameră: păsări multicolore, fluturi cu aripile încărcate de polen, libelule, albine gălăgioase, corbi negri şi lucioşi. După trei zile termină toată treaba, avea toate visele prinse în colivie. Căută în dulap fusta roşie ale cărei poale îi mângâiau suav genunchii şi ia pe care o avea de la bătrâna ei bunică, îşi aruncă pantofii şi toate hainele în focul din mijlocul casei, îşi luă panerul de pe masă, colivia în cealaltă mână şi plecă lăsând în urmă flăcările. 

      Nu ştia unde avea să se ducă, mergea drept, pe drum în jos, cu tălpile roşii, cu picioarele vinete de durere, apăsate de greutatea celor două bagaje.După ceva vreme văzu în mijlocul unui lan de grâu o piatră mare, trebuia să poposească undeva căci avea să coboare noapte, se hotărî să meargă într-acolo.Înainta cu greu luptându-se cu spicele de grâu ce îi biciuiau carnea fragedă şi observă că pe măsură ce se apropia un punct negru, aflat pe piatră, se mărea.Teama îi lucea în ochii împăienjeniţi de oboseală. Se opri. I se păru că nou devenita pată se mişcă, pentru o clipă ezită şi vru să se întorcă.

“Pentru prima oară în viată am să merg până la capăt”  încuviinţă din cap şi privi spicele de parcă s-ar fi aflat în faţa unei mulţimi şi aştepta o aprobare sau o încurajare pentru îndrăzeala ei. Îşi continuă, aşadar, drumul şi observă că pata căpăta uşor-uşor o formă.

-         Cine e acolo?

Fata privi cu atenţie maldărul de zdrenţe din faţa ei încercând să-şi dea seama dacă vocea aceea tremurată, joasă ca o tubă  provenea de acolo.

-         Ilinca e numele meu ?

-          Ce cauţi aici copilă? Şi de sub un şorţ peticit se arătă o mână cu o piele cenuşie brăzdată de zeci de râuri subterane acoperite de pojghiţe vineţii şi şanţuri umbroase, peisajul se termina cu patru unghii maronii despicate pe mijloc, ultimul deget era retezat de la jumătate.

-         Nu te speria, maică! Ce ai acolo cu tine? Vreun câine? …că  face atâta gălăgie, mă asurzeşte.

-         Sunt doar visele ce se zbat în colivie.

-         Şi ce miroase aşa? ... a pâine coaptă, flori udate de rouă şi iz de mucegai

-         Doar amintirile ce încerc să le vând.

-         Dar de ce, maică, să-ţi vinzi aşa viaţa? Nu mai ai ce face cu ea?

-         Le vând pentru că nu-mi mai aduc niciun folos şi dacă le păstrez îmbătrânesc cu gândul la ele, şi aşa povara lor mi-a slăbit trupul, mi-a rămas doar pielea înşirată pe oase.

-         Uite! vine noaptea! Haide  mai bine acasă cu mine, e periculos să râmâi aici de una singură.

Şi se înapoiară pe drumul pe unde venise fata până în dreptul casei vechi şi mari.“E imposibil!”  repeata fata cu ochii măriţi de parcă încerca să privească peste acoperişul stacojiu ca frunzele de toamnă.

-         Ce ai păţit fetiţo?

-         Aici era casa mea…i-am dat foc înainte să plec…e imposibil

-          Ehei! maică poate ţi s-a părut, a fost, ceva , aşa ca o nălucă, poate ai auzit 

  vorbindu-se prin împrejurimi, casa a ars, dar când eram cam de vârsta ta, tot aşa sprintenă şi fragedă,precum eşti tu.

-         Casa a ars?

-         Da! Acum mult timp…Am să pun de mămăligă, aşteaptă-mă aici până aduc mălaiul.

   Nimic nu se schimbase, mobila îmbrăca pereţii care de abia respirau sub greutatea lemnului masiv, perdelele , umbrite de draperii sculptate cu flori mici, păreau trenele unor rochii de mireasă brodate, biblioteca cu rafturi imense pe care îşi odihneau anii mii de cărţi îmbrăcate în praf.

“E imposibil!”

-         Spune-mi acum de ce vrei să-ţi vinzi visele şi amintirile?

Fata se dezmetici zicând :

-         Am obosit să trăiesc cu ele, să le port în mintea mea…visele nu mi s-au îndeplinit, nu au zburat niciodată de la mine ca să-şi urmeze menirea, iar amintirile mă sufocă, mă îneacă, nu le mai vreau, mă dor toate…

-         E o prostie! O laşitate! Cine o să-ţi le cumpere? La ce o să le folosească?

-         M-am gândit că există pe lume mulţi făuritori de rime fără inspiraţie, mulţi inventatori de poveşti fără legende de la care să pornească istorisirile lor, creatori de culoare ce au nevoie de imagini pe care sa le aştearnă pe pânză şi câte şi mai câte…Poate s-o afla pe lume vreun om necăjit ce are să găsească în panerul meu speranţa sau poate vreunul prea fericit şi o să găsească chibzuinţă.

-         Şi când o să rămâi fără ele ce o să faci?

-         O să încep o viaţă noua.

-         Dar pe drumul pe care-l vei parcurge nu vei strânge şi mai multe amintiri, nu se vor naşte noi vise?

-         Nu ştiu…vreau doar să scap de ce am.

-     Maică, era să ard de vie, să-mi pierd casa, am cunoscut atâţia oameni, le-am ghicit  înşelăciunea din ochi atâtor prieteni, a dispărut din viaţa mea atâta  dragoste, iluziile, zilele negre şi lungi  mi-au înnorat anii, dar nu m-am gândit niciodată să le înstrăinez, îmi aparţin, sunt parte din întregul meu.Care e povestea ta? Ce te-a făcut să renunţi?                                                                                       

-         Când eram mică bunica îmi pieptăna părul în fiecare seară înainte de culcare şi-mi zicea: “Ilinco, ţine minte, când paharul e plin nu pune şi mai mult vin că o să-ţi curgă pe tavă, goleşte-l şi apoi pune altul!”…dacă vreau să o iau de la capăt paharul trebuie să fie gol.

-         Şi crezi că amintirile şi visele ţi-au umplut paharul, cel de care vorbeşti?

-         Da!

-         La anii mei, nu am mai auzit aşa ceva până acum.Ţine minte ce a fost, ce este şi ce va fi sunt cusute toate între ele de un destin, tu vrei să scapi de o parte din viaţa ta, iar făcând asta nu vei găsi linişte ci frământări mai mari căci te vei pierde de tine.Acceptă lucrurile din viaţa ta, ai înţelepciunea de a soarbe din ele doar părţile utile care îţi pot folosi pentru ceea ce este şi ceea ce va fi, nu le înstrăina, aşa gândesc eu că e mai bine.Răul e ca să te întărească nu ca să te sperie, ai curaj! S-a făcut târziu şi pari obosită, mai bine am termina cu vorbăria asta şi ne-am culca, ai cale lungă de bătut, fata mea.

        Dis-de –dimineaţă fata se trezi brusc ca dintr-un vis urât, îşi căută lucrurile prin cameră, uitase cât de grele îi erau bagajele.Când ieşi în hol o găsi pe bătrână cu ochii aţintiţi pe un plic îngălbenit de timp pe care-l ţinea între degetele groase.Îi făcu semn să se apropie şi scoase de sub hârtia îndoită o scrisoare “ Ilinco ziua în care te-am salvat din flăcări a fost ziua în care am născut a doua oară, de fapt ce tot spun..atunci m-am născut, odată cu focul  prin tine.Îmi eşti atât de dragă.Îmi place să-ţi iau mâna mică şi firavă în palma mea, să o cuprind, să o protejez, să nu-i mai dau drumul niciodată, iar gura ta , Ilinco, mă ispiteşte căci e făcută din boabe de cacao…mi-e dor de tine şi-mi eşti dragă!”

-         M-a salvat, da nu numai de moarte…m-a salvat de tot…

Apoi scoase un mic bileţel “ Nu mă mai întorc.”

-         Şi totuşi nu am renunţat…

-         Îl aşteptai pe piatră, pe piatra din lanul de grâu…Ilinco şi tu ai fost o laşă! Fata îşi lua colivia şi panerul şi plecă.

    Se dezmetici de abia când soarele se afunda între dealurile line precum valurile mării, era întinsă pe pământul arid cu sapa căzută alături ca un străjer ce-i veghease somnul.Se ridică precum făcea dimineaţa când lăsa în urmă aşternuturile îmbălsămate, cu greu, cu somnul pe gene când deodată ascuţit ca un cântec de cocoş se auzi un glas “Săriţi!arde…arde casa!Ilinco unde eşti? Fetiţoooo… 

file dintr-o carte (partea a V- a)

          

     A doua zi, când se trezi, locul din dreapta lui era gol, se ridică din pat cu o întrebare pe buze “Am visat?”.Îşi aprinse o ţigare şi observă pe masă, lângă scrumieră, un pandantiv în formă de scoică …”M-am gândit mult ce să-ţi iau, am căutat ceva până am găsit pandantivul asta, deschide-l cu grijă!”.Dedesubt se afla o bucată de hârtie :

“ Când mi-am amintit ce s-a întâmplat am mai găsit rătăcită o secvenţă din viaţa mea, de pe vremea când eram în gimnaziu. În curtea şcolii era un băiat mic de înălţime de care râdeau toţi, treceau băieţii cu prietenele lor de mână şi îl arătau cu degetul, el nu avea prietenă, nu-l vroia nimeni.Ieşea în fiecare pauză şi lovea cu mingea de peretele şcolii, mi-l amintesc mereu cu capul plecat.Într-o zi m-am dus la el şi i-am spus că vreau să fiu prietena lui, jocul asta ţi s-ar părea stupid, dar eram doar clasa a VI- a.M-a privit uimit, nu-i venea să creadă ştia că ceilaţi vor râde, cum au şi făcut, a ezitat să-mi răspundă…prea târziu, însă, l-am luat de mână.Acum când mă gândesc cred că eram destul de amuzanţi, eram cu mult mai înaltă ca el.O perioadă m-am simţit mândră de sacrificiul făcut, apoi comportamentul lui s-a schimbat, devenise agresit, posesiv, până la urmă a trebuit să-l aduc cu picioarele pe pământ şi aşa a revenit la mingea lui.A fost prea târziu când şi-a dat seama că a greşit.Imaginează-ţi că următorii ani la şcoală pentru mine au fost un chin, nimeni nu a uitat de ceea ce făcusem, plecam acasă plângând în fiecare zi aproape, uitaseră de băiatul mic de înălţime, aveau acum un subiect mai bun.Nu vreau să mă mai sacrific, a fost suficient.Ai renunţat prea uşor.Te-ai schimbat prea repede.M-am gândit că ar fi mai bine ca toate amintirile să rămână la tine, ţi-am înapoiat pandantivul.

    Rămăsese nemişcat, timp de câteva clipe, apoi făcu hârtia ghemotoc şi o aruncă în perete.O voce îi ţinea de urât în timp ce se holba la cerul plin de nori ce se zărea pe geam “M-a minţit! Trebuie să aflu adevărul! M-a minţit!”.După aproape o oră a pus mâna pe telefon :

 - Spune-mi dacă e adevărat…

 - Da, aşa s-a întâmplat.

 - De ce nu mi-ai zis până acum?De ce am fost singurul care nu a ştiut?

 - A fost hotărârea Elenei, nu a vrut ca tu să afli…

 - Dar de ce?

 - După ce v-aţi despărţit a suferit mult, te căuta peste tot, a fost disperată.Mereu mă întreba de tine, tu ai trecut repede peste, ea nu a putut.

 - Trebuie să închid.

 Se trânti în pat şi îşi acoperi ochii cu palmele, simţi o înţepătură în mijlocul frunţii, iar după câteva secunde durerea îi îngreună capul.

file dintr-o carte (partea a IV- a)

        Se ridică brusc, respiră căci toate cuvintele o sufocară, însă deodată căzu epuizată pe pat,ca moartă.El o cuprinse în braţe, o stropi cu apă rece pe faţă, după câteva clipe ea îl privea zâmbind:
 - Nu te speria, mi se mai întâmplă.
 - Ce accident?Spune-mi ce ai păţit?
    Tremura, ochii aspri deveniseră blânzi,toate liniile drepte ale feţei i se unduiseră, avea o faţă schimonosită căreia nu îi era caracteristică tristeţea aceea profundă.
- Anul ăsta am fost la mare.Nu eram prea încântată, mă tot frământa ceva…nu-mi amintesc mare lucru, ştiu doar că într-o zi m-am gândit să mă duc mai în larg, nu ştiam să înot, dar îmi plăcea apa aşa că am înaintat până când de abia mai simţeam nisipul sub picioare.Ceva m-a tras, un curent, nu ştiu ce a fost, am început să ţip, dar cu cât ţipam mai tare apa mă adormea mai mult şi îmi tăia rasuflarea.M-a salvat un om ce înota prin apropiere, eram leşinată, suferisem un şoc .O perioadă bună nu am ştiu mare lucru despre trecutul meu, însă aveam vise care mă ghidau, îmi comunicau ceva.Te-am visat de câteva ori, am visat locul asta, totul… ştii unele vise nu au fost clare,altele simbolice, mi-a luat ceva până m-am încumetat să te caut.Oricum doctorii mi-au spus că o să fiu bine şi că treptat o să-mi amintesc totul, dar câteodată sunt confuză, foarte puţin coerentă şi ceea ce spun e vag.Nu te speria , am venit aici doar ca să înţeleg şi îţi mulţumesc că nu m-ai lăsat să plec.Acum eu sunt cea care te roagă să rămâi, căci nu-mi mai este teamă de tine, de apropierea ta care mă amorţeşte exact cum făcea marea
   Îi luă palmele mari cu unghii lucioase în palmele ei mici şi începu să-l mângâie ca să-i liniştească inima ce-i bătea ca un bas, pulsul ce-i făcea vena groasă de la gât să se zbată sub pielea albă, aproape translucidă.Îl privi bland,suav timp în care el îşi plecă uşor capul, învins.
-Îmi pare rău, nu am ştiut!
- Nu aveai de unde,cel puţin aşa cred.Oricum nu aveai cu ce să mă ajuţi, atunci nu recunoşteam pe nimeni, abia mai târziu mi-am amintit, erau acolo mama, restul familiei, treptat prietenii.Veneau la noi acasă tot felul de rude şi cunoştinţe şi îmi povesteau diverse evenimente, nu m-am simţit o clipă singură.Asta până când am început să am vise cu tine şi cu locul asta.Nu am spus nimănui despre asta, ceva tainic ne leagă, nu-i aşa?...
Spune-mi , acum că te-am găsit, vreau să ştiu, ce însemni tu pentru mine?Îţi simt prezenţa puternic, e precum o venă ce se zbate în trecutul meu.
- Când ne-am întâlnit prima oară ploua, nu la fel de tare ca acum,dacă îmi amintesc bine era o ploaie sacadată, de primăvară.Mă mutasem, atunci, în apropiere de locul unde stăteai , îţi aminteşti? M-ai aşteptat cu Elena, în faţa liceului, destul de mult timp, ţi-ai pierdut răbdarea repede aşa că ai rezistat şarmului meu când m-ai văzut…spuse el zâmbind.
    Pleoapele acopereau pe jumătate strălucirile valurilor din ochii lui, fruntea se încreţise sub amintirile grele ce curgeau printre buzele de măceşe uscate.Ea îl asculta atent, cu gura uşor întredeschisă gata să-i respire fiecare cuvânt, pentru a-l înţelege, a-l descifra, plăpând îl atingea cu privirea.
- Ţin minte că ai mers prin ploaie tot drumul până acasă, căci sub umbrelă nu încăpeam decât eu şi Elena; adevărul e că trebuia să plăteşti pentru dezinteres.Mă enerva că nici măcar nu erai deranjată de lipsa mea de bun simţ, erai mai degrabă încântată de ploaie, te înălţai uşor pe vărfuri,apoi te lăsai pe călcâie, te jucai.Mi-am zis că eşti ciudată.Erai îmbrăcată nu tocmai pe gustul meu,parcă pregătită de înmormântare, nu erai prea frumoasă…nu te încadrai în tiparele mele, în ceea ce căutam la o fată, însă era ceva la tine ce mă făcea să te vreau.Am continuam să mergem amândoi la liceu, să ne întoarcem împreună acasă.Treptat am început să te cunosc, erau zile când te găseam superbă, dar şi zile în care erai posacă, mohorâtă ca o zi de toamnă, eram amuzat de modul în care mă dispreţuiai, măgulirea cu care primeai un compliment ieftin şi de sclipirea de felină gata să atace când îmi răspundeai tăios.Îmi plăcea modul în care străluceai, plină de contraste, erai mai mult decât o provocare, ceva din tine îmi tulbura fiinţa,mă înnebuneai.Când m-am mutat din oraş am interupt legătura timp de un an,iar când te-am regăsit erai mai coaptă,mai încărcată de senzualitate ca niciodată.
În august am plecat împreună la mare,iar între noi era acelaş joc, însă cu alte reguli.Într-o seară ne plimbam pe faleză,ceilalţi rămăseseră într-un bar, cu greu te-am convins să mergem să vedem apusul.Am căutat cel mai retras loc posibil, după nişte stânci, apa ne stropea din când în când, părul tău lucea atât de frumos la apus, apoi ochii tăi, chipul…totul..mă înnebuneai, înţelegi? Nu m-am putut abţine aşa că te-am sărutat cu toată forţa, se pare, căci era să te sufoc, însă asta nu mi-a potolit pofta, te-am sărutat iar şi iar…
Genele ei îi mângâiau obrazul, amorţiseră înveninaţi unul de respiraţia celuilalt, trupurile vibrau sub atingeri catifelate, iar noaptea fu alungată de un oftat.

În grabă ( dintr-un jurnal)

            În ultimul timp am fost sufocată de tot felul de gânduri şi stări, am nevoie de spaţiu să scriu, sunt încercănată de frământări şi obosită de monotonie.Aş vrea să dorm suficient de mult încât să nu simt ce se petrece în jurul meu, apoi să mă trezesc în miez de toamnă când natura dispare şi eu să ţin locul frunzelor verzi, a florilor înmiresmate,a nopţilor înstelate, să am mişcările line precum adierea vântului,iar părul să-mi zburde precum razele soarelui în atmosfera plăpândă.Să mă îndepărtez de tot locul asta ca un cavou îngropat în linişte,deranjat doar de nepăsarea furnicilor ce cotrobăie, de feţele întoarse ale creatorilor,de lipsa lor de interes pentru un om chinui de gânduri,măcinat de idei.Până la urmă aşa a fost tot timpul, prezenţa lor- absenţa lor, nimicuri…să închei.

         Mergeam ieri pe stradă, n-am mai suportat să am aripile desfăcute şi să nu pot să zbor, şi am simţit miros de mare, nu m-am săturat de ea, asta pentru că nu am simţit-o încă…m-am amăgit.Acum nu ştiu de ce mi-a venit pe buze un gând de moarte, asta a simţit, poate, şi bunicul când l-au găsit atârnând de o creangă cu ştreangul cravată la gât.Lui i-au şters sărutul morţii de pe buze, l-au găsit la timp, acum stă îndopat de pastille toată ziua şi înjură, cred că blesteamă viaţa pentru ceea ce a ajuns…dar eu?Eu ce pot face? Viaţa mea e un film prost…e ceva greşit în mine! Nefiresc,poate? Ce cotloane din dulapul cu amintiri îmi întunecă viaţa şi nu mă lasă să respir?!Ce creangă a făcut trosc! şi m-a speriat atât de tare încât mi-e frică de ceea ce sunt? “Unde e lumina?” mă întreb în fiecare zi, cred că asta e ultima urmă de speranţă pe care o produce sufletul meu.Cine a zis că trebuie sa fii bolnav incurabil, să fii trist sau să fii sărac sau câte şi mai câte…nu! Poţi să fii sănătos,să nu ai nicio grijă, dar să fie ceva în tine care să te îmbolnăvească fără boală, să te sărăcească fără să-ţi ia…conştiinţa,gândul  ce lucruri grandioase care pot distruge, pot dărâma şi cel mai trainic om.Dacă ele sunt constante ale vieţii, atunci îmi scot pălăria  în faţa ei “Ai câştigat netrebnico, ai câştigat!”