Nonculori

           Stătea în pat şi o căuta cu privirea, îi simţea mirosul, perna îi amintea de pletele ei răvăşite, de zâmbetul de copilă…degeaba strângea pumnii, nu era acolo, nu o găsea. Îi simţea mâna uşoară ca un fulg, ochii care îl priveau tot timpul întrebători : “ Mă iubeşti aşa, împerfectă, cum sunt? “, asta îi şopteau ochii ei în fiecare noapte când o îmbrăţişa. Stinse lumina şi încercă să se culce.Gândurile îl invadau, imaginea ei, mişcările line ale corpului ei îl ameţeau, treptat adormi…
        Îmbrăcată în alb se plimba liniştită pe marginea unei fântâni, îi zâmbea,     “  Ce-ai face dacă m-aş arunca?” clipeau ochii ei…râse ca un copil când îi privi faţa şi coborî. Suavă ca o lebădă îşi flutura poalele rochiei, se apleca duios şi culegea frunzele roşiatice, apoi le arunca în sus, mii de fluturi se înălţau spre cer.Vântul începuse să bată lin, baloanele de săpun se legănau în aer, cu clinchete în glas spărgea bulele plutitoare…se mişca frenetic, răspândind în jur miros de scoici, mare şi nisip ars. În timpul dansului ei se lovi de o piatră şi îşi îndoi genunchii care vroiau să atingă pământul prăfuit , însă nişte panglici mari albe, ce îi strângeau pâna la sânge încheieturile mâinilor, îi opri căderea.Atunci, se sperie şi se îndreptă spre intrarea unui turn, urca miile de scări în grabă, iar când ajunse la capătul scărilor descoperi un coridor lung şi slab luminat.Începu să alerge, să îşi mişte picioarele cu disperare…se făcuse frig, iar ea tot alerga cu o monotonie apăsată până când la capătul coridorului se deschise larg o fereastră..
        Se opri brusc şi fără să privească în urmă se ridică pe pervaz şi se aruncă în gol. Se trezi speriat, şiroaie de apă îi traversau fruntea, iar de la fereastra lui îşi luă zborul un porumbel alb.

Tania, copilul toamnei

         Era o seară ploioasă de toamnă când Tania se hotărî să facă o plimbare pe aleea întunecată din centrul oraşului. S-a plimbat douăzeci de minute fără să se gândeacă la nimic, cu mintea goală, doar respirând şi agitându-şi nervoasă braţele pe lângă corp. Într-un târziu şi-a dat seama că e atât de singură, s-a oprit şi a hotărât să viziteze bulevardul cu magazine, să schimbe ruta plictisitoare pe care o făcea când avea nevoie de o pauză de viaţă. Străzile pe care pornise erau presărate cu felinare a căror lumină se juca pe asfaltul ud, invadat de umbrele copacilor înconvoiate de vânt. Deodată se opri în faţa unei vitrine în care îşi văzu chipul, se privi preţ de câteva secunde …era ceva schimbat la ea, părea mai sigură, mai hotărâtă, avea o postură dreaptă, verticală, cu nasu ascuţit şi un pic ridicat, cu umerii drepţi ce alcătuiau împreună cu capul o săgeată aţintită spre cer.I se părea că cea din vitrină îi zâmbeşte crispată, apoi deodată, cu mişcări lente îşi îndepărtează două şuviţe ce-i căzuseră pe umeri.Mişcarea îi atrase atenţia asupra unui buzunar abia închis , atunci Tania cea din vitrină îşi dezvălui adevăratul zâmbet şi desfăcu buzunarul din care începuseră să curgă mii de bancnote, până ce la piciorele ei se zărea un covor de bani şi cărţi de vizită, bijuterii scumpe, sclipiptoare, iar, la final , pică un inel sub formă de ceas pe ecranul căruia era scris cu litere mici “ Totul se cumpără!”. Fata zdruncină din cap şi speriată porni mai departe, până când ajunse în dreptul unui magazin cu ceasuri; îşi dorea de mult unul însă nu găsise ceva care să-i placă, ceva care să i se potrivească.La un moment dat o sclipire îi atrase atenţia, se afla la intrarea în magazin un ceas mare auriu străbătut de lumina celorlalte vitrine ce-l făcea să strălucească în noaptea neagră.Îşi propti privirea în ecranul de sticlă şi îşi văzu încă o dată chipul.Culoarea părului i se schimbase, era de un negru tocit, neîngrijit, avea o faţă ştearsă, numai buzele se evidenţiau prin umbra unui ruj prea roşu pe care îl purtase probabil cu câteva ore în urmă.Observă, apoi, că toate hainele ei purtau etichete ,mii de etichete strălucitoare pe care erau inscripţionate numele unor magazine de lux.Chipul de pe ecranul ceasului îi zâmbi viclean, ridică apoi o sprânceană şi zâmbetul se transformă într-un râs zgomotos şi rece, plin de ură sau de batjocură…La un magazin din apropiere se aprinse o lumina şi Tania descoperi că ceasul în ecranul căruia se privea nu avea cifre, ci litere “ O să calc pe cadavre ca să le am pe toate!”. A clătinat din cap speriată şi a plecat mai departe…o dureau toate, toate pe care le văzuse, ea nu era aşa…nu înţelegea…bulversată s-a îndreptat către staţia de autobuz.Plouase şi asfaltul era plin de ochiuri de apă şi-a aţintit privirea în unul şi s-a văzut aşa cum era: rimelul i se scursese, nici nu-şi dăduse seama că plânsese, ochii îi erau tulburi, un zâmbet trist încerca să-i ridice colţurile gurii,chipul din apă îi spunea “ O să fie bine!” Însă lacrimile curgeau negre pe obrajii ei “Eu nu fac parte din lumea lor!”
          Începuse iar să plouă, îi era frig şi îşi adusese aminte că e prea târziu ca autobuzul să mai vină…oftă!...cineva se apropie de ea şi picăturile de ploaie încetaseră să-i se mai agaţe de păr.
         - Te-am căutat peste tot…hai acasă…o să fie bine!Băiatul cu zâmbet de copil ce îi alunga cel mai adesea toamna din suflet o îmbrăţisă.
        Noapte rămăsese pe gânduri aflându-i povestea Taniei şi cu ajutorul vântului şuieră “Se pare că sufletele ce se nasc în anotimpul polios sunt dedicate toamnei şi îşi asumă fiecare frunză ruginie ce pică din copacii amorţiţi.”

artefact

-         Mă simt… ca o mărgică de sticlă…

-         De ce ?

-         Am senzaţia că dacă o să mă scapi pe jos o să mă sparg în mii de bucăţi…

-         Eşti mărgica mea?

-         Da! M-ai găsit într-o dimineaţă sub o frunză;  plecai la serviciu şi ţi-ai scăpat cheile pe stradă, era toamnă, covor de frunze, de abia puteai să-ţi mişti picioarele, ai bâjbâit cu degetele şi sub o frunză roşie de stejar m-ai găsit.Eram murdară de pământ …ai ezitat ,apoi mi-ai văzut luciul şi ţi-a plăcut , m-ai băgat în buzunar.

-         Mi-am găsit cheile?

-         Shhh!…În tot restul zilei m-ai uitat în buzunarul de la piept.Seara, însă, m-ai găsit şi m-ai spălat, ai zâmbit…zâmbeai de fiecare dată când îmi priveai strălucirea.Te amăgeam că sunt preţioasă, că sunt o perlă, probabil te amuzam, eram precum marfa negustorilor ambulanţi, o imitaţie ieftină care după utilizare îşi arată adevărata valoare.Ştiai că dacă ai să mă fereşti din lumina soarelui aveam să rămân doar o mărgică de sticlă.

-         Şi ce-am făcut?...te-am păstrat?...te-am spart?

-         O perioadă m-ai ţinut pe birou, mă lăsai să mă rostogolesc pe întinderea plană a mesei, când mă apropiam de capăt puneai palma sub bucata de lemn şi mă prindeai.Mi-a fost aşa frică, mă temeam că într-o zi nu o să mă mai prinzi şi am să mă sparg.Într-un final te-ai plictisit, m-ai aşezat într-o cutie cu creioane…am zăcut acolo ceva timp, am tânjit după atingerea ta.Simţeam că ar fi fost mai bine să mă fi lăsat să cad odată decât sa mă abandonezi.Tu nu ai înţeles că asta m-a durut mai mult, căci am fost singură şi nu am avut niciodată şiragul meu de mărgele.Într-o zi, din neatenţie ai mişcat biroul şi cutia a căzut, s-au răspândit toate creioanele, m-am prăbuşit pe covor, dar am fost convinsă că nu ai să mă vezi.Ai început să strângi creioanele şi apoi mi-ai văzut rotunjimea înecată în covor, strălucirea de perlă, ai lăsat totul în urmă şi m-ai cuprins cu degetele suav, fară să mă strângi, m-ai şters şi m-ai pus în buzunarul de la piept.

-         Te-am păstrat!

-         Da! Dar niciodată nu ai băgat de seamă crăpătura care îmi urâţea rotunjimea, m-ai făcut imperfectă, nu ţi-ai dat seama, ai fost prea superficial şi din neatenţie, până la urmă, m-ai lăsat să cad.

Sunt un om banal ,intr-un oras banal

      M-am suit aici sus să vad cum pleacă soarele ,să fiu mai aproape de el când se adănceşte în marele oraş.M-am suit aici sus să respir aerul nopţii,aerul oraşului,să privesc cum totul amorţeşte.Oraşul suspină,la fel si eu…încerc să-l prind de mână şi să-l rog să se întindă lângă mine să privim noaptea asta mare,infinită.O să privim stelele si o să vedem până departe-n sus…o să vedem lumea aia absoluta,departe de a noastra.O să fim doi copii care rad,care-şi pun dorinţe la fiecare stea căzătoare…vom fii doar noi,doar noi doi:eu,un om banal şi tu,un oras banal.Prea mici ca să înţelegem lumea,prea visători ca să mai luptăm,prea obosiţi ca să mai vorbim.Mai avem noi oare ceva să ne spunem?!Suntem prea indiferenţi,însemnam prea puţin pentru univers,pentru timp,prea banali ca lumea să ne vadă durerea si teama din ochi.Ne-am pătat de prea mult timp cu alb si negru,prea mult timp am stat in uitare.Mai ţii minte când te-am cunoscut si am visat că vom face totul impreună?Când am crezut că zidurile tale,străzile tale,maşinile tale,oamenii tăi mă vor face fericit?Am crezut că imi vei schimba viaţa,că mă vei face să devin cineva…am visat că tu oraşule mă vei iubii şi mă vei asculta mai mult decât o fac oamenii…dar nu mi-am dat seama cât eşti de banal.Trebuia să-mi spui asta de la început,să vorbeşti cu mine şi să-mi spui adevarul:că nu tu mă vei ajuta să-mi realizez visele,trebuia să-mi spui că eşti monoton,visător,schimbător,dar mai ales banal.M-ai facut să sper degeaba!M-am înecat în fumul tău atâţia ani cu speranţa în ochi…ar trebui să te urăsc,dar sunt prea banal ca să o fac.Acum nu mai pot decât să-mi plec capul pe umărul tău şi să dorm.Acum e prea târziu să mai schimb ceva, sunt un om banal,intr-un oraş banal si lumea e prea ocupată să vadă asta.

Manifest – Sunt un erou

                   Trecutul şi viitorul atârna într-un cui ce poartă numele de “azi”.Este o zi mare,o zi în care se produc schimbări,căci prin acest “azi” pot să-l controlez pe “mâine”.Deci azi mă schimb pentru că pot şi vreau şi nu-mi este ruşine.Prea mult timp m-au condamnat pentru ceea ce sunt,dar şi pentru ceea ce nu sunt.Invidia le-a injectat ochii şi au făcut din mine o poveste,m-au reconstruit,fiecare în felul său,m-au conturat cum au vrut doar ca să fiu un subiect de discuţie.Am tăcut şi i-am lăsat să creadă ce vor; au considerat că nu sunt capabilă să mă apăr,însă tăceam pentru că îmi era de ajuns ca eu să ştiu cine sunt.M-au urât atât de tare încât mi-au transformat calităţile în defecte: eram prea cuminte,prea feminină,prea … şi prea…,dar ei nu au ştiut că,de fapt,eram doar prea tristă.Oricum am ridicat capul şi le-am zâmbit când ochii lor îmi brăzdau faţa lăsând urme şi zgârieturi, fără să-şi dea seama că nu m-au urât pe mine,ci persoana pe care ei o creaseră.M-au vorbit cu toţii,fără milă m-au judecat,însă nimeni,absolut nimeni nu a încercat să deschidă uşa sufletului meu să vadă ce se ascunde dincolo de cuminţenia,copilăria şi feminitatea mea.Au crezut că doar măsurându-mi corpul pot să mă definească,astfel s-a hotărât că sunt grasă,mare în şolduri,cu nasul ascuţit,cu ochii asimetrici,cu gura strâmbă.De aici au izvorât defecte peste defecte.Cu timpul începusem să mă întreb,în gând, “oare?”.Slăbise în mine tăria,zâmbetul îşi pierduse din intensitate,capul era din ce în ce mai plecat.Reuşiseră!Apoi le-a fost uşor să mă tragă de mâini,să ma pună în lanţuri şi să mă arate cu degetul.Cuvintele lor îmi sfâşiau sufletul,adunam zdrenţele destinului meu ca să mă recompun.

                   Într-o zi mi-a fost întinsă o mână în strânsoarea căreia am crezut cu toată finţa aşa că am lăsat-o să ia totul,pentru că îmi oferise multe.Însă se pare că mâna mea mică,cu unghiile roşii nu se mai potriveau aşa de bine cu strângerea fermă şi am auzit şoptit la ureche “Tu nu înţelegi,eşti prea copilă!”.Atunci am căzut şi mi-am zdrobit oasele de stâncile cuvintelor lui.M-am pierdut de mine,căci lovitura asta mă spărsese în mii de cioburi.Gura mea nu ştia să spună decât “eşti vinovată!, eşti vinovată!”.Plecam ochii şi lăsam fluturii albaştri să-mi zburde pe obrajii palizi.Zăceam ,aşa că ei se mulţumeau doar sa strâmbe din nas,plictisiţi.Când am început să-mi înec amintirile în uitare m-am ridicat şi m-am acoperit cu un scut,am devenit puternică şi i-am dat la o parte pe toţi.Ar fi trebuit să fiu fericită,dar nu eram,mă eroda singurătatea.

                Azi îmi dau scutul jos.Am să le arăt cum sunt.Azi m-am regăsit. Nu sunt frumoasă,da nici urâtă nu sunt…zeii m-au făurit dintr-un amestec ciudat:sălbăticie şi naivitate.La ce s-or fi gândit oare,când m-au cioplit aşa din gheaţă şi mâl?Şi până la urmă ce mai contează dacă nu sunt cea mai frumoasă?!Din mine se naşte curcubeul căci sunt o adevărată Eva; copilă,matură,luptătoare,cu lacrimi în ochi,plină de dorinţă,scârbită,puternică,slabă,realistă,visătoare,sunt contraste şi culori,nuanţe reci şi calde.Nu-mi este ruşine să zâmbesc strâmb,să fac greşeli.Sunt exact cum vreau să fiu, în pantaloni sau fustă,jucând fotbal sau făcându-mi unghiile sunt tot eu.Acum vă dau voie,judecaţi-mă!Azi mă iubesc aşa cum sunt cu modul meu copilăros de a mă purta,cu singurătatea mea,cu exagerările mele.Azi mă îmbrac în “EU” şi aleg să strig tare “Am reuşit căci sunt o Învingătoare!”.Şi ştii de ce?Căci NU mai am atâta de nevoie de tine şi de ochii tăi în care să mă oglindesc,POT ŞI SINGURĂ.

nostalgia din vârful limbii

    Afară vântul bătea cu putere, cerul părea nins ca şi cum undeva mai sus existau nori ce-şi cerneau zăpada pe o bucată mare de sticlă.Pe stradă nu era nimeni, doar copacii deranjau cu mişcările lor zbuciumate peisajul încremenit.Casele expirau cu greu fumul gros şi  înecăcios lăsând mii de particule de cenuşă să zboare ca un roi de molii.La un colţ de stradă o casă mare cu etaj îşi zgâia geamurile imense la căsuţa mică de vizavi unde la mansardă se afla o fată ghemuită pe un scaun, aplecată peste nişte foi, îşi încălzea mâinile la căldura cănii de ciocolată caldă.

  Casa cu etaj încercase toată ziua să citească în foile fetei, încă de dimineaţă când aceasta se aşezase la masă cu pătura pe ea şi începuse să scrie,însă nu izbutise să vadă nimic.După un timp se plictisi aşa că o privi pe fata cu nasul roşu ce scria de zor; avea părul de culoarea miezului de copac, ochii mari şi obosiţi, obrajii palizi se întindeau pe oasele proeminente,era urâtă, mohorâtă, ştearsă, însă avea nişte mâini de pianistă cu degete lungi, acoperite de o piele uşor bronzată brăzdată de vinişoare roşii şi violet încununate de câte o unghie netedă.

Deodată se stârni un vânt puternic şi foile se împraştiară , zburau ameţite împreună cu frunze moarte şi ţărână într-un vârtej de nedescris.Fata încremeni, cu ochii în lacrimi privea ninsoarea de foi, rasturnă masa şi dispăru.O bucată de hârtie se opri în geamul casei cu etaj, moment in care aceasta din urmă scoase un trăsnet de mulţumire sau poate era de la frig…

    Azi gândul tău a devenit mai mare decât tine şi te-a îngropat în haina lui lunga plină cu iluzii, ştie cât de mult îti place să te îneci cu imaginaţie.Însă azi nu vroiai să pleci departe ci vroiai să rămâi, nu pentru că îţi era bine, ci pentru că trebuia să înfrunţi adevărul.Mă priveai din vârful patului cu mirare, cu teamă, încercai să-mi spui ceva ,dar te-ai oprit când o şuviţă de păr mi-a alunecat pe spate făcând pielea albă să tresară.

De când ai bătut la uşa mea am ştiut că în inima ta eu nu ocup un loc şi că atunci când mă priveşti simţi doar o căldură ciudată ce-ţi umple fruntea de transpiraţie,dar te-am lăsat să intri şi să te scuzi pentru că nu mă iubeşti.Nu ştiu de ce îţi era aşa frică, nici eu nu cred că te iubesc, doar mă vindec lângă tine de toată viaţa mea.Am râs de toată stângăcia ta, de surprinderea de a-mi descoperi trupul fraged …tremurai când mi-ai văzut umerii…ai amuţit, ai uitat de ce ai venit, repede ţi-ai ferit privirea sălbatică ce mă dezbrăca şi ai roşit.Te-am lăsat să te aşezi, mă gândeam că o să stai doar câteva minute, nu mi-a trecut prin minte ca o să rămâi….În tot acest timp mă întrebam ce ai de gând  să-mi spui, dar tu tăceai şi continuai să priveşti în podea aşa că am început să-ţi povestesc secvenţe din viaţa mea.Cât de surprins ai fost să afli că am fost un copil liniştit, că mă jucat toată ziua cu florile pe marginea drumului, cum  mă băgam sub masa si mâncam hărtie atunci când mă certau ai mei şi cum îmi luam jucăriile în braţe şi mă învârteam.Mai târziu a apărut pe chipul tău un fel de îngrijorare când ţti-am mărturisit ca în viaţă am iubit ca un vârtej, că toate prieteniile mele s-au finalizat precum povestea cu Lala, păpuşa mea din cârpă.Sunt sigură că ai vrea să o mai auzi odată :  într-o iarnă  când în casă era cald şi mirosea a cozonaci, eram în sufragerie şi mă jucam cu Lala iar deodată mi-am dat seama că jocul nu mă mai mulţumeşte, că miroase a sărbătoare la mine în casă, doar venea Crăciun cu daruri…M-am oprit, am lăsat bucuria să-mi invadeze plămânii, am luat-o pe Lala de mâini şi am început să mă învârt…m-am învărtit, m-am învârtit  până am ameţit de tot şi m-am lovit în colţul sobei de a trebuit mama să-mi apese pe umflătură cu lingura  şi să-mi pună pâine cu vin.Ai să râzi şi a doua oară şi ai să mă întrebi iar “ăi făcut tu aşa ceva?”.Aş putea iar să trec graniţa către braţele tale fără, măcar, să plătesc ceva că invadez un teritoriu nou, care nu-mi aparţine şi aş adormi, acolo la căldura inimii tale, amorţită de gânduri de dragoste…

debit/ stând goală...

      Azi, mai mult ca oricând, am fost împinsă să scriu şi nu poveştile aiurite pline de fantezie pe care le scriu de obicei ci povestea mea despre ceea ce sunt, ceea ce am devenit, cum m-au făcut alţii să fiu şi cum vreau să fiu.E câteodată în mine o forţă atât de mare care dă la o parte sufletul inocent de copil naiv, o forţă care imi face fiinţa să se afirme, să se ridice şi să urle “exist şi vreau să trăiesc frumos”, chiar dacă în interiorul meu se dă o luptă a contrastelor, există un teren de luptă unde puritatea, credinţa, iubirea, fantezia se confruntă permanent cu realitatea, cu faptele concrete, dar într-un cuvânt sunt eu, fără cortina de ruşine care să mă acopere,să-mi ascundă sfiala şi sensibilitatea, fără zbuciumul şi impulsivitatea care să mă apere…mă descojesc de teamă şi tot ceea ce rămâne, acel miez piersiciu ..sunt eu…

Un singur om a văzut dincolo de carcasa de piele, prin ochii mei, mi-a văzut sufletul, un vecin ce avea probleme cu auzul şi de cele mai multe ori mă temeam să vorbesc cu el să nu se simta jignit că folosesc un ton aşa  ridicat, mă rog, el imi spunea “artista” şi mai în gluma mai în serios sunt o nebuna iubitoare de artă, o maşinărie de ideii şi vise,un copil mare sau aproape…însă încerc să mă vindec de tot acest joc ca să fac faţă realităţii, dar nu în totalitate.Ca să înţelegeţi mai bine, lumea prin ochii mei se vede atât de diferit şi puterea unui cuvânt are asupra mea are un efect apocaliptic, sunt fragilă ca un pai pe care dacă-l suflă vântul mai mult se rupe, dacă-l atinge soarele prea tare ia foc, iar dacă plouă peste el se îneacă.Aş minţi dacă aş spune că nu m-am aşteptat sau că nu aştept ca o persoană să mă înţeleagă , să mă descopere şi să mă iubească pentru ceea ce sunt, însă e greu, foarte greu, căci până acum am rămas doar dezgustată de ceea ce am văzut, iar cel mai frumos compliment primit de la un băiat a fost “eşti ciudată”, ceea ce nu am negat, lucru cu care m-am obişnuit să trăiesc până când o să-mi găsesc un rost, o să-mi las forţa din interior să mă cuprindă.

Viaţa mea a fost şi nu a fost frumoasă, ca orice viaţă de om, până la urma trăgând o linie, analizânt..cred ca am avut o viaţă săracă în sentimente de aceea sunt aşa plină de ele şi nu am putut să mă eliberez.; poate s-a întâmplat aşa pentru că nu m-am priceput niciodată să fac alegeri potrivite…poate.În inima mea au încolţit seminţe de iubire pentru oameni care au stat în viaţa mea fie prea puţin, fie prea mult, cert este că nu au mâncat roadele acestei iubiri încolţite, nu au ştiut cum, căci cei care mi-au străbătut sufletul m-au lăsat la un moment dat singură, m-au înlăturat de lângă ei, apoi    s-au întors şi mi-a fost greu să-i primesc, i-am iertat însă nu  le-am uitat stângăcia, am devenit rezervată, i-am lăsat să-şi trăiască viaţa fără mine în ea.Surprinzător este că am cunoscut persoane care mi-au trecut pragul sufletului pentru o perioadă scurtă de timp şi care au fost pentru mine un izvor de “aşa da şi aşa nu”, de la aceste persoane am învăţat, ori împreună cu ele, ori de la ele, că realitatea e crudă.V-am spus că nu fac alegeri potrivite, nu am ştiut să păstrez lângă mine pe nimeni, dar  poate si prietenia cu cineva e precum găsirea jumătăţii ..rară sau poate sunt eu prea critică, prea aspră, egoistă, posesivă şi perfecţionistă, poate doar superficială.Acesta este modul în care m-am oglindit în prietenii mei, în ceea ce priveşte baza genetică…semăn cu mama –instabilitate emoţională, naivitate, spirit casnic, bunătate exagerată, dar am avut grijă să iau şi de la tata câte ceva, mai ales deviza “mai bine stau azi şi las pe mâine”.Simt că inspiraţia mea este pe sfârşite căci nu mai scriu cu aceeaşi ardoare ca la început, aşa că voi încheia scurt:

           

                                                                                                          sfârşit…