nostalgia din vârful limbii

    Afară vântul bătea cu putere, cerul părea nins ca şi cum undeva mai sus existau nori ce-şi cerneau zăpada pe o bucată mare de sticlă.Pe stradă nu era nimeni, doar copacii deranjau cu mişcările lor zbuciumate peisajul încremenit.Casele expirau cu greu fumul gros şi  înecăcios lăsând mii de particule de cenuşă să zboare ca un roi de molii.La un colţ de stradă o casă mare cu etaj îşi zgâia geamurile imense la căsuţa mică de vizavi unde la mansardă se afla o fată ghemuită pe un scaun, aplecată peste nişte foi, îşi încălzea mâinile la căldura cănii de ciocolată caldă.

  Casa cu etaj încercase toată ziua să citească în foile fetei, încă de dimineaţă când aceasta se aşezase la masă cu pătura pe ea şi începuse să scrie,însă nu izbutise să vadă nimic.După un timp se plictisi aşa că o privi pe fata cu nasul roşu ce scria de zor; avea părul de culoarea miezului de copac, ochii mari şi obosiţi, obrajii palizi se întindeau pe oasele proeminente,era urâtă, mohorâtă, ştearsă, însă avea nişte mâini de pianistă cu degete lungi, acoperite de o piele uşor bronzată brăzdată de vinişoare roşii şi violet încununate de câte o unghie netedă.

Deodată se stârni un vânt puternic şi foile se împraştiară , zburau ameţite împreună cu frunze moarte şi ţărână într-un vârtej de nedescris.Fata încremeni, cu ochii în lacrimi privea ninsoarea de foi, rasturnă masa şi dispăru.O bucată de hârtie se opri în geamul casei cu etaj, moment in care aceasta din urmă scoase un trăsnet de mulţumire sau poate era de la frig…

    Azi gândul tău a devenit mai mare decât tine şi te-a îngropat în haina lui lunga plină cu iluzii, ştie cât de mult îti place să te îneci cu imaginaţie.Însă azi nu vroiai să pleci departe ci vroiai să rămâi, nu pentru că îţi era bine, ci pentru că trebuia să înfrunţi adevărul.Mă priveai din vârful patului cu mirare, cu teamă, încercai să-mi spui ceva ,dar te-ai oprit când o şuviţă de păr mi-a alunecat pe spate făcând pielea albă să tresară.

De când ai bătut la uşa mea am ştiut că în inima ta eu nu ocup un loc şi că atunci când mă priveşti simţi doar o căldură ciudată ce-ţi umple fruntea de transpiraţie,dar te-am lăsat să intri şi să te scuzi pentru că nu mă iubeşti.Nu ştiu de ce îţi era aşa frică, nici eu nu cred că te iubesc, doar mă vindec lângă tine de toată viaţa mea.Am râs de toată stângăcia ta, de surprinderea de a-mi descoperi trupul fraged …tremurai când mi-ai văzut umerii…ai amuţit, ai uitat de ce ai venit, repede ţi-ai ferit privirea sălbatică ce mă dezbrăca şi ai roşit.Te-am lăsat să te aşezi, mă gândeam că o să stai doar câteva minute, nu mi-a trecut prin minte ca o să rămâi….În tot acest timp mă întrebam ce ai de gând  să-mi spui, dar tu tăceai şi continuai să priveşti în podea aşa că am început să-ţi povestesc secvenţe din viaţa mea.Cât de surprins ai fost să afli că am fost un copil liniştit, că mă jucat toată ziua cu florile pe marginea drumului, cum  mă băgam sub masa si mâncam hărtie atunci când mă certau ai mei şi cum îmi luam jucăriile în braţe şi mă învârteam.Mai târziu a apărut pe chipul tău un fel de îngrijorare când ţti-am mărturisit ca în viaţă am iubit ca un vârtej, că toate prieteniile mele s-au finalizat precum povestea cu Lala, păpuşa mea din cârpă.Sunt sigură că ai vrea să o mai auzi odată :  într-o iarnă  când în casă era cald şi mirosea a cozonaci, eram în sufragerie şi mă jucam cu Lala iar deodată mi-am dat seama că jocul nu mă mai mulţumeşte, că miroase a sărbătoare la mine în casă, doar venea Crăciun cu daruri…M-am oprit, am lăsat bucuria să-mi invadeze plămânii, am luat-o pe Lala de mâini şi am început să mă învârt…m-am învărtit, m-am învârtit  până am ameţit de tot şi m-am lovit în colţul sobei de a trebuit mama să-mi apese pe umflătură cu lingura  şi să-mi pună pâine cu vin.Ai să râzi şi a doua oară şi ai să mă întrebi iar “ăi făcut tu aşa ceva?”.Aş putea iar să trec graniţa către braţele tale fără, măcar, să plătesc ceva că invadez un teritoriu nou, care nu-mi aparţine şi aş adormi, acolo la căldura inimii tale, amorţită de gânduri de dragoste…

debit/ stând goală...

      Azi, mai mult ca oricând, am fost împinsă să scriu şi nu poveştile aiurite pline de fantezie pe care le scriu de obicei ci povestea mea despre ceea ce sunt, ceea ce am devenit, cum m-au făcut alţii să fiu şi cum vreau să fiu.E câteodată în mine o forţă atât de mare care dă la o parte sufletul inocent de copil naiv, o forţă care imi face fiinţa să se afirme, să se ridice şi să urle “exist şi vreau să trăiesc frumos”, chiar dacă în interiorul meu se dă o luptă a contrastelor, există un teren de luptă unde puritatea, credinţa, iubirea, fantezia se confruntă permanent cu realitatea, cu faptele concrete, dar într-un cuvânt sunt eu, fără cortina de ruşine care să mă acopere,să-mi ascundă sfiala şi sensibilitatea, fără zbuciumul şi impulsivitatea care să mă apere…mă descojesc de teamă şi tot ceea ce rămâne, acel miez piersiciu ..sunt eu…

Un singur om a văzut dincolo de carcasa de piele, prin ochii mei, mi-a văzut sufletul, un vecin ce avea probleme cu auzul şi de cele mai multe ori mă temeam să vorbesc cu el să nu se simta jignit că folosesc un ton aşa  ridicat, mă rog, el imi spunea “artista” şi mai în gluma mai în serios sunt o nebuna iubitoare de artă, o maşinărie de ideii şi vise,un copil mare sau aproape…însă încerc să mă vindec de tot acest joc ca să fac faţă realităţii, dar nu în totalitate.Ca să înţelegeţi mai bine, lumea prin ochii mei se vede atât de diferit şi puterea unui cuvânt are asupra mea are un efect apocaliptic, sunt fragilă ca un pai pe care dacă-l suflă vântul mai mult se rupe, dacă-l atinge soarele prea tare ia foc, iar dacă plouă peste el se îneacă.Aş minţi dacă aş spune că nu m-am aşteptat sau că nu aştept ca o persoană să mă înţeleagă , să mă descopere şi să mă iubească pentru ceea ce sunt, însă e greu, foarte greu, căci până acum am rămas doar dezgustată de ceea ce am văzut, iar cel mai frumos compliment primit de la un băiat a fost “eşti ciudată”, ceea ce nu am negat, lucru cu care m-am obişnuit să trăiesc până când o să-mi găsesc un rost, o să-mi las forţa din interior să mă cuprindă.

Viaţa mea a fost şi nu a fost frumoasă, ca orice viaţă de om, până la urma trăgând o linie, analizânt..cred ca am avut o viaţă săracă în sentimente de aceea sunt aşa plină de ele şi nu am putut să mă eliberez.; poate s-a întâmplat aşa pentru că nu m-am priceput niciodată să fac alegeri potrivite…poate.În inima mea au încolţit seminţe de iubire pentru oameni care au stat în viaţa mea fie prea puţin, fie prea mult, cert este că nu au mâncat roadele acestei iubiri încolţite, nu au ştiut cum, căci cei care mi-au străbătut sufletul m-au lăsat la un moment dat singură, m-au înlăturat de lângă ei, apoi    s-au întors şi mi-a fost greu să-i primesc, i-am iertat însă nu  le-am uitat stângăcia, am devenit rezervată, i-am lăsat să-şi trăiască viaţa fără mine în ea.Surprinzător este că am cunoscut persoane care mi-au trecut pragul sufletului pentru o perioadă scurtă de timp şi care au fost pentru mine un izvor de “aşa da şi aşa nu”, de la aceste persoane am învăţat, ori împreună cu ele, ori de la ele, că realitatea e crudă.V-am spus că nu fac alegeri potrivite, nu am ştiut să păstrez lângă mine pe nimeni, dar  poate si prietenia cu cineva e precum găsirea jumătăţii ..rară sau poate sunt eu prea critică, prea aspră, egoistă, posesivă şi perfecţionistă, poate doar superficială.Acesta este modul în care m-am oglindit în prietenii mei, în ceea ce priveşte baza genetică…semăn cu mama –instabilitate emoţională, naivitate, spirit casnic, bunătate exagerată, dar am avut grijă să iau şi de la tata câte ceva, mai ales deviza “mai bine stau azi şi las pe mâine”.Simt că inspiraţia mea este pe sfârşite căci nu mai scriu cu aceeaşi ardoare ca la început, aşa că voi încheia scurt:

           

                                                                                                          sfârşit…

                                                                                              

Vraja lui Răpciune ( note de toamnă)

         A ruginit până şi frunza în copaci de când stau cu bărbia sprijinită în palme şi mă gândesc, mă frământ căci nu ştiu unde mi-a plecat muza, unde a fugit inspiraţia.E un septembrie plat, fără un zbucium care să-mi aprindă imaginaţia, să mă facă să mă joc cu miile de cuvinte ce-mi traversează mintea.Sunt învăluită într-o pânză de aşteptare. Viaţa nu-mi mai trimite niciun impuls, nu-mi pune neuronii în mişcare, m-am obişnuit cu toate, îmi sunt comune şi monotone, în tonuri şi toane…tac.Din comoditate, poate, din cauza aşteptării sau din lipsa curajului, joc în propria-mi viaţă rolul leului lipsit de curaj, m-am aplatizat odată cu sensul vieţii mele .Trăiesc în aceeaşi colivie căreia îi cunosc toate gratiile şi aştept să mi se lase portiţa deschisă să pot scăpa, să pot fii liberă.Am devenit într-un timp atât de scurt o marionetă fără sfori…deci am plecat capul şi am tăcut, am devenit cenzurată în gesturi, limitată în mişcări, un punct suspendat pe o axă a timpului.Însă… un lucru a rămas la fel, dacă trupul mi-e încătuşat în limitări, ochii au rămas neschimbaţi, întrebători, curioşi, lucizi, dornici şi plini de dor…

                                                                                                       ( la final de povestire,

                                                                                                      am să las o amintire )

E septembrie, e fum,

Plin de murături pe drum.

La acelaş colţ de stradă

Eu cerşesc o altă soartă.

Timpul e necruţător

Nu prea mă lasă să dorm,

Gândurile mă frământă ne-ncetat;

Oare cât mai am de aşteptat?!

Poate Domnul se îndură

Ş-am să pot lăsa în urmă

Ce mă leagă de trecut

Ca s-o iau de la-nceput.

SIMŢIRE

Pe cortina de pleoape se jucau petele de lumină viu colorate: cele roşii ca macii copţi în mijlocul verii se luau de mână cu spicele galbene ce brăzdau de la un capăt la altul membrana ce ascundea irisul cafeniu.

Petele se jucau…se jucau până când dintr-un punct din mijlocul capului au început să curgă gândurile, lichide, cristaline,  în care se oglindeau imagini, se reflectau luminile colorate de pe pleoape.

Urechea a început imediat să făurească sunete: ciripit de păsărele, curgerea lină a unui izvor, trosnetul pietrelor lovite de apă, freamătul copacilor.

Din sertarele cu amintiri alergau copacii şi izvorul şi păsările şi pietrele şi câte şi mai câte.

Dintr-odată nasul s-a strâmbat uşor şi a început să le simtă parfumul, nările s-au dilatat şi au aspirat aerul curat, oxigenul pur, au pătruns odată cu ele şi razele soarelui şi mirosul fluturilor, al albinelor şi al florilor.

Teama şi frica au curs prin vene, au pătruns în plămâni până când au fost expirate…

În  boaba de neghină a orbirii am aprins... simţurile.

Joacă

Aş vrea să fiu o pasăre.

Să am aripi.

Două aripi mari, albe,

cu străluciri de sidef,

de perle,

cu luciu de scoică.

Penele să fie suave, gingaşe,

cu miros de piersică,

de mere,

de prune,

de primăvară,

fiecare pană să aibă propriul miros

şi toate să miroasă a rai.

Aripile mele nu or să fie grele,

nu vor fi o povară pentru mine

ci vor creşte din mijlocul sufletului,

de acolo de unde se aude inima cum se zbate de dor nemilos,

să  izvorască şi să crească din mijlocul globulelor colorate.

Ziua şi-ar odihni zborul pe omoplaţii mei, ferite de văzul lumii,

iar noaptea m-ar ajuta să respir, să mă hrănesc cu imaginea oraşului adormit,

m-ar purta peste tot…

astfel aş atinge vârful munţilor,

aş gusta roua dulce a dimineţii,

aş veghea somnul blând al omenirii

şi aş alunga tristeţea nopţii,

teama,

frica.

Visele urâte nu vor mai chinui frunţile fragede,

pe cele coapte,

pe cele triste

căci  nu vor putea trece de bunătatea aripilor mele,

voi semăna doar

dragoste,

bucurie,

clinchete de glasuri de copii.

Atunci voi zâmbi.

Fatalitate

       

           Venise şi ultima zi de vară, casa veche gemea sub apăsarea razelor de soare, iar în interiorul ei mobila uzată era învelită cu un strat gros de praf ca o pânză aşternută peste tot.În grădina din spatele  casei se auzeau lovituri în pământul uscat şi crăpat ca o piele de moşneag. O fată înaltă şi slabă ca un vrej de fasole se chinuia să înfigă vârful sapei în crusta de piatră de la picioarele ei, după ce făcea, cu greu, o mică gaură scormonea cu mâinile în ţărână ca să îi lărgească marginile. Soarele îi nuanţa pielea albă ca laptele făcând-o pe alocuri să fie roză, praful îi conturase două şanţuri între sprâncenele fin arcuite. Deodată se opri, cu sudoarea mărgele pe frunte, se aplecă şi scoase din pământul negru o sticluţă umplută până la jumătate cu un lichid roşu pe care o aşeză, apoi, într-un paner alături de alte zeci de sticluţe divers colorate. Părăsi grăbită grădina din spatele casei, lăsă panerul pe masa din sufragerie, urcă scările până în camera ei unde începu să adune visele din tavan. Adusese colivia veche din pod, cea mare şi grea, ca să încapă în ea înaripatele ce zburau necontenite prin cameră: păsări multicolore, fluturi cu aripile încărcate de polen, libelule, albine gălăgioase, corbi negri şi lucioşi. După trei zile termină toată treaba, avea toate visele prinse în colivie. Căută în dulap fusta roşie ale cărei poale îi mângâiau suav genunchii şi ia pe care o avea de la bătrâna ei bunică, îşi aruncă pantofii şi toate hainele în focul din mijlocul casei, îşi luă panerul de pe masă, colivia în cealaltă mână şi plecă lăsând în urmă flăcările. 

      Nu ştia unde avea să se ducă, mergea drept, pe drum în jos, cu tălpile roşii, cu picioarele vinete de durere, apăsate de greutatea celor două bagaje.După ceva vreme văzu în mijlocul unui lan de grâu o piatră mare, trebuia să poposească undeva căci avea să coboare noapte, se hotărî să meargă într-acolo.Înainta cu greu luptându-se cu spicele de grâu ce îi biciuiau carnea fragedă şi observă că pe măsură ce se apropia un punct negru, aflat pe piatră, se mărea.Teama îi lucea în ochii împăienjeniţi de oboseală. Se opri. I se păru că nou devenita pată se mişcă, pentru o clipă ezită şi vru să se întorcă.

“Pentru prima oară în viată am să merg până la capăt”  încuviinţă din cap şi privi spicele de parcă s-ar fi aflat în faţa unei mulţimi şi aştepta o aprobare sau o încurajare pentru îndrăzeala ei. Îşi continuă, aşadar, drumul şi observă că pata căpăta uşor-uşor o formă.

-         Cine e acolo?

Fata privi cu atenţie maldărul de zdrenţe din faţa ei încercând să-şi dea seama dacă vocea aceea tremurată, joasă ca o tubă  provenea de acolo.

-         Ilinca e numele meu ?

-          Ce cauţi aici copilă? Şi de sub un şorţ peticit se arătă o mână cu o piele cenuşie brăzdată de zeci de râuri subterane acoperite de pojghiţe vineţii şi şanţuri umbroase, peisajul se termina cu patru unghii maronii despicate pe mijloc, ultimul deget era retezat de la jumătate.

-         Nu te speria, maică! Ce ai acolo cu tine? Vreun câine? …că  face atâta gălăgie, mă asurzeşte.

-         Sunt doar visele ce se zbat în colivie.

-         Şi ce miroase aşa? ... a pâine coaptă, flori udate de rouă şi iz de mucegai

-         Doar amintirile ce încerc să le vând.

-         Dar de ce, maică, să-ţi vinzi aşa viaţa? Nu mai ai ce face cu ea?

-         Le vând pentru că nu-mi mai aduc niciun folos şi dacă le păstrez îmbătrânesc cu gândul la ele, şi aşa povara lor mi-a slăbit trupul, mi-a rămas doar pielea înşirată pe oase.

-         Uite! vine noaptea! Haide  mai bine acasă cu mine, e periculos să râmâi aici de una singură.

Şi se înapoiară pe drumul pe unde venise fata până în dreptul casei vechi şi mari.“E imposibil!”  repeata fata cu ochii măriţi de parcă încerca să privească peste acoperişul stacojiu ca frunzele de toamnă.

-         Ce ai păţit fetiţo?

-         Aici era casa mea…i-am dat foc înainte să plec…e imposibil

-          Ehei! maică poate ţi s-a părut, a fost, ceva , aşa ca o nălucă, poate ai auzit 

  vorbindu-se prin împrejurimi, casa a ars, dar când eram cam de vârsta ta, tot aşa sprintenă şi fragedă,precum eşti tu.

-         Casa a ars?

-         Da! Acum mult timp…Am să pun de mămăligă, aşteaptă-mă aici până aduc mălaiul.

   Nimic nu se schimbase, mobila îmbrăca pereţii care de abia respirau sub greutatea lemnului masiv, perdelele , umbrite de draperii sculptate cu flori mici, păreau trenele unor rochii de mireasă brodate, biblioteca cu rafturi imense pe care îşi odihneau anii mii de cărţi îmbrăcate în praf.

“E imposibil!”

-         Spune-mi acum de ce vrei să-ţi vinzi visele şi amintirile?

Fata se dezmetici zicând :

-         Am obosit să trăiesc cu ele, să le port în mintea mea…visele nu mi s-au îndeplinit, nu au zburat niciodată de la mine ca să-şi urmeze menirea, iar amintirile mă sufocă, mă îneacă, nu le mai vreau, mă dor toate…

-         E o prostie! O laşitate! Cine o să-ţi le cumpere? La ce o să le folosească?

-         M-am gândit că există pe lume mulţi făuritori de rime fără inspiraţie, mulţi inventatori de poveşti fără legende de la care să pornească istorisirile lor, creatori de culoare ce au nevoie de imagini pe care sa le aştearnă pe pânză şi câte şi mai câte…Poate s-o afla pe lume vreun om necăjit ce are să găsească în panerul meu speranţa sau poate vreunul prea fericit şi o să găsească chibzuinţă.

-         Şi când o să rămâi fără ele ce o să faci?

-         O să încep o viaţă noua.

-         Dar pe drumul pe care-l vei parcurge nu vei strânge şi mai multe amintiri, nu se vor naşte noi vise?

-         Nu ştiu…vreau doar să scap de ce am.

-     Maică, era să ard de vie, să-mi pierd casa, am cunoscut atâţia oameni, le-am ghicit  înşelăciunea din ochi atâtor prieteni, a dispărut din viaţa mea atâta  dragoste, iluziile, zilele negre şi lungi  mi-au înnorat anii, dar nu m-am gândit niciodată să le înstrăinez, îmi aparţin, sunt parte din întregul meu.Care e povestea ta? Ce te-a făcut să renunţi?                                                                                       

-         Când eram mică bunica îmi pieptăna părul în fiecare seară înainte de culcare şi-mi zicea: “Ilinco, ţine minte, când paharul e plin nu pune şi mai mult vin că o să-ţi curgă pe tavă, goleşte-l şi apoi pune altul!”…dacă vreau să o iau de la capăt paharul trebuie să fie gol.

-         Şi crezi că amintirile şi visele ţi-au umplut paharul, cel de care vorbeşti?

-         Da!

-         La anii mei, nu am mai auzit aşa ceva până acum.Ţine minte ce a fost, ce este şi ce va fi sunt cusute toate între ele de un destin, tu vrei să scapi de o parte din viaţa ta, iar făcând asta nu vei găsi linişte ci frământări mai mari căci te vei pierde de tine.Acceptă lucrurile din viaţa ta, ai înţelepciunea de a soarbe din ele doar părţile utile care îţi pot folosi pentru ceea ce este şi ceea ce va fi, nu le înstrăina, aşa gândesc eu că e mai bine.Răul e ca să te întărească nu ca să te sperie, ai curaj! S-a făcut târziu şi pari obosită, mai bine am termina cu vorbăria asta şi ne-am culca, ai cale lungă de bătut, fata mea.

        Dis-de –dimineaţă fata se trezi brusc ca dintr-un vis urât, îşi căută lucrurile prin cameră, uitase cât de grele îi erau bagajele.Când ieşi în hol o găsi pe bătrână cu ochii aţintiţi pe un plic îngălbenit de timp pe care-l ţinea între degetele groase.Îi făcu semn să se apropie şi scoase de sub hârtia îndoită o scrisoare “ Ilinco ziua în care te-am salvat din flăcări a fost ziua în care am născut a doua oară, de fapt ce tot spun..atunci m-am născut, odată cu focul  prin tine.Îmi eşti atât de dragă.Îmi place să-ţi iau mâna mică şi firavă în palma mea, să o cuprind, să o protejez, să nu-i mai dau drumul niciodată, iar gura ta , Ilinco, mă ispiteşte căci e făcută din boabe de cacao…mi-e dor de tine şi-mi eşti dragă!”

-         M-a salvat, da nu numai de moarte…m-a salvat de tot…

Apoi scoase un mic bileţel “ Nu mă mai întorc.”

-         Şi totuşi nu am renunţat…

-         Îl aşteptai pe piatră, pe piatra din lanul de grâu…Ilinco şi tu ai fost o laşă! Fata îşi lua colivia şi panerul şi plecă.

    Se dezmetici de abia când soarele se afunda între dealurile line precum valurile mării, era întinsă pe pământul arid cu sapa căzută alături ca un străjer ce-i veghease somnul.Se ridică precum făcea dimineaţa când lăsa în urmă aşternuturile îmbălsămate, cu greu, cu somnul pe gene când deodată ascuţit ca un cântec de cocoş se auzi un glas “Săriţi!arde…arde casa!Ilinco unde eşti? Fetiţoooo… 

file dintr-o carte (partea a V- a)

          

     A doua zi, când se trezi, locul din dreapta lui era gol, se ridică din pat cu o întrebare pe buze “Am visat?”.Îşi aprinse o ţigare şi observă pe masă, lângă scrumieră, un pandantiv în formă de scoică …”M-am gândit mult ce să-ţi iau, am căutat ceva până am găsit pandantivul asta, deschide-l cu grijă!”.Dedesubt se afla o bucată de hârtie :

“ Când mi-am amintit ce s-a întâmplat am mai găsit rătăcită o secvenţă din viaţa mea, de pe vremea când eram în gimnaziu. În curtea şcolii era un băiat mic de înălţime de care râdeau toţi, treceau băieţii cu prietenele lor de mână şi îl arătau cu degetul, el nu avea prietenă, nu-l vroia nimeni.Ieşea în fiecare pauză şi lovea cu mingea de peretele şcolii, mi-l amintesc mereu cu capul plecat.Într-o zi m-am dus la el şi i-am spus că vreau să fiu prietena lui, jocul asta ţi s-ar părea stupid, dar eram doar clasa a VI- a.M-a privit uimit, nu-i venea să creadă ştia că ceilaţi vor râde, cum au şi făcut, a ezitat să-mi răspundă…prea târziu, însă, l-am luat de mână.Acum când mă gândesc cred că eram destul de amuzanţi, eram cu mult mai înaltă ca el.O perioadă m-am simţit mândră de sacrificiul făcut, apoi comportamentul lui s-a schimbat, devenise agresit, posesiv, până la urmă a trebuit să-l aduc cu picioarele pe pământ şi aşa a revenit la mingea lui.A fost prea târziu când şi-a dat seama că a greşit.Imaginează-ţi că următorii ani la şcoală pentru mine au fost un chin, nimeni nu a uitat de ceea ce făcusem, plecam acasă plângând în fiecare zi aproape, uitaseră de băiatul mic de înălţime, aveau acum un subiect mai bun.Nu vreau să mă mai sacrific, a fost suficient.Ai renunţat prea uşor.Te-ai schimbat prea repede.M-am gândit că ar fi mai bine ca toate amintirile să rămână la tine, ţi-am înapoiat pandantivul.

    Rămăsese nemişcat, timp de câteva clipe, apoi făcu hârtia ghemotoc şi o aruncă în perete.O voce îi ţinea de urât în timp ce se holba la cerul plin de nori ce se zărea pe geam “M-a minţit! Trebuie să aflu adevărul! M-a minţit!”.După aproape o oră a pus mâna pe telefon :

 - Spune-mi dacă e adevărat…

 - Da, aşa s-a întâmplat.

 - De ce nu mi-ai zis până acum?De ce am fost singurul care nu a ştiut?

 - A fost hotărârea Elenei, nu a vrut ca tu să afli…

 - Dar de ce?

 - După ce v-aţi despărţit a suferit mult, te căuta peste tot, a fost disperată.Mereu mă întreba de tine, tu ai trecut repede peste, ea nu a putut.

 - Trebuie să închid.

 Se trânti în pat şi îşi acoperi ochii cu palmele, simţi o înţepătură în mijlocul frunţii, iar după câteva secunde durerea îi îngreună capul.